„Cartea este existenţa mea”

„Cartea este existenţa mea”

vieru

Niciodată nu voi uita ziua, când m-am învrednicit să fiu primită în rândul cititorilor la biblioteca școlară.

 

O fetiță de clasa întâi se întorcea de la lecții pe o cărărușă zvântată de vânt, iar în sufletul ei palpitau niște emoții fără margini. Pe lângă manualele școlare, așezate în trăistuță, ducea în mână două cărțulii cu povești. Ajungând în dreptul ogrăzii colegei sale, Nadea, și văzând-o pe mama ei afară, strigă cât o ținu gura: „Tanti Vărunea, eu știu să citesc, mi-am luat cărți de la bibliotecă!” – și flutură cu ele deasupra capului.

De atunci s-a început pasiunea mea pentru lectură, care o datorez primului meu învățător Petru a lui Ștefan Bubulici, care ne repeta întruna: cine va citi bine va fi primit în Împărăția Cărților. La scurt timp a fost să înţeleg, că această împărăție nu este altceva decât Măria sa Biblioteca.

Am citit întâi toate poveștile, ce mi-au ajutat să deosebesc binele de rău, adevărul de minciună şi să percep, că hărnicia și cinstea se prețuiesc întotdeauna.

Cărțile aveau asupra mea o mare influență. Îmi provocau diferite imagini, gânduri, concluzii. M-a impresionat odată o povestire (nu-mi amintesc titlul). Eram prin clasele primare. Un băiețaș primise rolul „de paznic la un post” în jocul „de-a războiul” și n-avea dreptul să-l părăsească decât „cu voia comandirului”. Copiii, luându-se cu joaca, au uitat de tovarășul lor și au plecat acasă, dar  băiatul stătea „de pază”, nu părăsea „postul”. Se înnopta, l-a cuprins frica, începu să plângă încetișor. Un bărbat, trecând prin apropiere și, aflând în ce constă problema, l-a „eliberat din post”, lămurindu-i că e militar și are acest drept.

Am fost uimită de comportarea băiatului și încă atunci am înțeles, că dacă făgăduiești ceva, trebuie să îndeplinești.

Alteori un  erou, rătăcit prin amintiri, te poate ajuta în împrejurări neordinare. În anul 1963 veneam în prima mea vacanță de iarnă. Când coborâsem din tren, nu mai era niciun autobuz spre satul meu, dar nu-mi imaginam să stau în gară până dimineața. Stând pe gânduri, îmi revenise în memorie Pavel Corceaghin, protagonistul romanului „Cum s-a călit oțelul” de Nicolai Ostrovski, și-mi zisei: „Pe el greutățile nu l-au înfrânt, dar eu să mă tem de opt kilometri? Și ce dacă e vânt, și ce dacă ninge, pornește-o, fato, la drum!”.  Și pe la orele douăzeci și trei am intrat în casa părintească. Iată așa o carte bună îți poate insufla curaj, voință, îți poate modela caracterul.

Orice carte te îmbogă-țește cu ceva. În momente de disperare îți dă putere să trăiești, de multe ori găsești dezlegare la întrebările care te frământă. Cartea te învață să-ți iubești baștina, să-ți respecți părinții, să fii om cinstit. Ea te ajută să-ți alegi o profesie, să-ți faci prieteni, să te comporți în societate.

Cu alte cuvinte, cartea  și numai cartea deschide cele mai mari orizonturi în viața omului. Aș așeza cartea în fruntea celor șapte minuni ale lumii, fiindcă ea concentrează în sine înțelepciunea omenirii din toate secolele și mă alătur cu toată inima la spusa cronicarului Miron Costin „…că nu iaste altă și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decât cetitul cărților”.

Sofia VIERU, cititoare pensionară, BPR „Iulian Filip”, Drochia

Lasă un răspuns