Toată viaţa este şcoală

Toată viaţa este şcoală

Versuri de Raisa MAXIM, profesoară de limba română,

maxim

liceul „Ion Creangă”, s. Popeştii de Sus

Profesorul

 

Pribeag prin timp, dar totdeauna-acasă

Legat de vatră, datină și dor,

Cu fruntea obosită, dar frumoasă,

Cu suflet tânăr, căci e Profesor.

Lipsit de frica grijilor rebele,

Cu gândul dus spre ziua cea de ieri,

Privește cu tristețe înspre stele,

Zâmbindu-le în taina dulcii seri…

Atâtea amintiri de Ei îl leagă –

De mentorii ce astăzi nu mai sânt,

Le datorează viața sa întreagă –

Destinul de-a fi dascăl pe pământ.

L-au învățat să prețuiască clipa

Și să iubească tot ce este sfânt

Să nu cedeze, ruptă de-i aripa,

Să se ridice, chiar de este frânt…

Se uită-apoi la grupuri de copii…

Ce dragi în sunt, cu ei mai tânăr pare!

Ștrengari și veseli, minunați, zglobii

Îi schimbă ziua grea în sărbătoare.

Își trece mâna rece printre plete

Făr-a topi zăpada ce le-a nins.

E fericit, nu poate să regrete

E PROFESOR, aceasta i-a fost scris.

Satul meu

(Elenei Guțu, ex-profesoară de română la liceul „Ion Creangă”, s. Popeştii de Sus, și permanentă promotoare a obiceiurilor și tradițiilor populare)

E satul care mi-a știut străbunii

Și dragi bunicii azi urcați la cer.

E satul ce mi-a legănat părinții

Și-a ascultat colindul „Leru-i Ler”

Nimic n-a vrut să-mi ceară ca răsplată

Pentru frumoșii ani cu drag ce mi i-a dat.

Mi-a sugerat  ca să-i învăț copiii

În școala construită-n acest sat.

E satul meu – o filă din povești…

Și gându-mi zboară către el mereu.

E satul ce te-ndeamnă să-l iubești,

Așa cum face zilnic Dumnezeu.

Cu oameni harnici și câmpii bogate,

Își duce dorul vechi spre timpuri noi

Și pare-a fi un sat ca alte sate,

Dar este altfel, are un alt croi.

Aici e totul mai al meu, mai drag,

Aici e ziua plină de culoare

Iar oaspeții sunt așteptați în prag

Și viața se transformă-n sărbătoare.

Aș vrea să aib-un viitor prosper

Și să renască datina străbună,

Pe valea Căinarului, cu foc,

S-auzi cum pași de horă iar răsună,

Cum saltă ițe și se țes năframe,

Și se-mpletește lozia în coș…

Și omul mulțumește pentru ploaie

Că – i crește pâinea cea din moși strămoși.

 

Lasă un răspuns