Iacob Duminică, omul glumă şi povaţă

Cu vreo zece ani în urmă, fiind într-o deplasare de serviciu la Chișinău, la gara auto întâlnii fenomenul moș Iacob Duminică.
Era întocmai precum îl știam: robust, deşi mic de statură, îmbrăcat frumos, bine bărbierit.

În mânile pline de bătături de la barosul „jucat” o viaţă în mâini, ducea două genți voluminoase:
— Iaca, mă duc la Hâncești, să-mi văd feciorul Ion. E mare om, e doctor acolo.
Mai în glumă, mai în serios, după cum eram obişnuiţi, îl întrebai dacă nu cumva duce mezinului vreun curcan.
— Păi, n-o să mă duc cu mâinile goale, – îmi răspunse. – Știu că are de toate, dar așa se cuvine unui părinte.
Parcă intuind ce vreau să-l mai întreb, mi-a zis:
— Da-da, e acel Ionel, care și-a fript, săracul, degetele la kuzniță.
Pe timp de vară, îl lua pe Ionel cu el la lucru, la kuzniță, să-l învețe meseria.
Într-o zi eram pe acolo și văd cum Iacob Gheorghievici, că așa-i ziceau cam toți lucrătorii de la Kolhozjivprom, arunca bucățile de fier roșii din foc alături cu nicovala. Din când în când lua cu cleștele din grămada ceea câte un paleț, îl punea pe nicovală și hai la meșterit podcoava. El bătea cu ciocanul mare (barosul), Ionel bătea cu un ciocan mai mic. La un moment dat, tata îi zice să ridice următorul paleț. Vai și vai de palmele lui Ion. Bietul băiat luase metalul fierbinte cu mâna goală. Tata, repede i-a băgat mâna în oala cu apă, în care înmuia cârpa cu care potrivea focul. Apoi, fără să-l mai jelească i-a zis: „Ce fel de kuzneț ești, dacă nu scuipi pe fier înainte de a pune mâna pe el?”.
Este doar un epizod din lunga noastră istorie de cunoștință. Am învățat de la el cumsecădenia, felul de a munci ca să le reușești pe toate, umorul fin și darul de a face glume. Cu șoferii din satele Șuri și Chetrosu cu care se deplasa la lucru împreună și vară și iarnă, într-o mașină cu cabină din „faneră”, avea niște relații aparte: îi „podcovea” pe drum de râdeau toți în hohote. Însă, când glumele kuzneţului „îi ajungea la inimă”, ei „îl răsplăteau”, îi făceau șotii, acoperind hogeacul hornului, fapt ce umplea kuznița cu fum. Când se sătura de răbdat, Iacob Gheorghievici venea cu „jalania” :„Tovarășe inginer, își bat joc de un moșneag, iar nu trage hornul și nu pot găsi leacul”. La întrebarea mea, „Dar mata ce le-ai făcut dimineaț`”, răspundea şmecher: „Ei, așa, oleacă „i-am zgândărât”, dar nu le-am pus cahla”. Niciodată nu se supăra şi nici pe nimeni nu-i purta pică.
În funcția de președinte al Comitetului sindical, împreună cu administrația întreprinderii, de altfel, ca peste tot, acordam multe facilități veteranilor de război, inclusiv, anual, câte un bilet de tratament balneosanatorial sau de odihnă. Ani la rând îi propuneam bilet gratuit, îi achitam drumul tur-retur, îi mai garantam ceva bani de cheltuială, însă dânsul a acceptat doar o dată.
Iacob Duminică avea un prieten cu vreo şase ani mai mare, tractoristul moș Ion Iurcu, căruia îi spunea „bădița” şi din vorba căruia nu ieșea. A fost unicul pe care nu a reuşit să-l întreacă la păcăleli, că şi moș Ion era plămădit din acelaşi aluat.
Iacob Gheorghievici iubea să se întâlnească cu veteranii de război de la întreprindere. În fiecare an la 9 Mai, după mitingul din centrul raional, pentru ei se organiza o masă de pomenire sub brazii de la Fabrica de creştere a porcilor din apropierea orașului. Aici l-am descoperit pe ostașul Duminică: nici odată nu s-a lăudat cu faptele eroice de pe front. Imediat cum simțea un fals în spusele altora îi apostrofa: „las-o, măi, că toți ne temeam de moarte, n-o mai fă pe eroul”. Era modest și la acest capitol.
Purta respect oricărui specialist, cât de mic sau mare în rang nu ar fi fost.
Ne întâlnim rar, dar totdeauna m-a întrebat cum se simt părinții mei, dacă am nepoți, dacă mai lucrez ca sindicalist. Tot el cândva mi-a zis că m-am născut să lucrez pentru apărarea oamenilor, da nu să mă sui pe stălpii de lumină.
Mă consider om fericit că am cunoscut un așa fenomen ca Iacob Gheorghievici Duminică. Apreciez mult gestul administrației raionului şi al primăriei Chetrosu de a-l vizita la domiciliu.
Apropo, chiar ieri mama m-a rugat să-i ascut sapa cea mai ușoară, de la Iacob Duminică. Nu alta, da anume pe cea de la Iacob, căci la cei 90 ani ai ei, doar cu asta poate prăși.
Mulțumim pentru jertfă, Iacob Gheorghievici, mulțumim pentru povețe! Sănătate multă, nea Iacobe!

Anatol LEAHU

Iacob DUMINICĂ
Iacob DUMINICĂ

Lasă un răspuns