Se încarcă...
Ești aici  Acasă  >  Agricultură  >  Articol curent

Agricultura de la „Tehagrodas” a fost şi rămâne a fi baza civilizaţiei satului (FOTO)

Prin   /  15/07/2017  /  Nici un comentariu  /   328

Există oameni și locuri, unde, de fiecare dată, revii cu drag și cu plăcere. Cel puțin, eu una am câteva astfel de locuri și cam o duzină de astfel de oameni.

GD_01-20170711105606

Există oameni și locuri, unde, de fiecare dată, revii cu drag și cu plăcere. Cel puțin, eu una am câteva astfel de locuri și cam o duzină de astfel de oameni.

Astăzi merg din nou spre satul Drochia, mai corect spus, spre SRL „Tehagrodas”. Deși prima lună de vară nu prea a fost darnică în precipitații, câmpurile, semănăturile sunt frumoase, iar plantele ce se înalță deasupra solului mănos prevestesc o recoltă satisfăcătoare.

E aproape miez de zi și soarele a ridicat o temperatură de ceva peste 30 de grade. E cald, e zăpușeală, iar pe cer nici urmă de nor.

Iurie Dascăl, primul și principalul fondator al „Tehagrodas”-ului, ne povestește puțin, în fraze scurte, despre actualitatea din gospodăria agricolă. Din cele spuse, însă, se conturează foarte clar, că dânsul este mulțumit de cum se arată a fi acest an. Culturile sunt sănătoase, se dezvoltă bine, iar începutul recoltării „desenează” o roadă pe potrivă.

Intrăm în grădina de zarzavaturi. Ceea ce văd, mă uimește. Aliniați ca la militărie, șapte bărbați de vârstă diferită, prășesc între rândurile plantate cu ardei dulci. În mâinile lor puternice, sapele „joacă” ușor, afânând solul (buruieni nu văd) și ocolind cu abilitate plantele. Fiecare din ele deja ascund sub frunze ardei frumoși, aproape cât palma.


— O fi vreun soi devreme, — presupun eu.

— Ba chiar este unul obișnuit, — îmi explică Ion Dascăl, unul din cei doi feciori ai fondatorului. — Frumusețea asta de legume se datorează irigării prin picurare. Acest teren îl cultivăm întocmai cu tehnologia respectivă. Se merită și investițiile, și cheltuielile, și munca. Vom avea un rezultat pe cinste.

Ceva mai într-o parte, la umbra deasă a unor nucari uriași, se odihnește altă echipă de prășitori, mai bine zis, prășitoare. Femei sunt mai multe. Vorbesc tare, cam toate odată, cum e și primit între femei. Iar peste vorba și râsetele lor planează un „hârști, hârști, hârști”, până la durere de măsele. Un bărbat așezat mai într-o parte ascute săpile. Una dintre femei îi strigă:

— Auzi, Vichea, ai grijă să nu-mi rozi prea tare sapa, că trebuie să scot anul în capăt.

Colegele râd, caută fiecare la ascuțișul săpii proprii, îl pipăie ușor cu degetul mare și, mulțumite de „instrument”, se ridică și se „înfig” în lanul cu sfeclă de zahăr. Nu știu de ce, dar cei câțiva bărbați se dau cu prășitul mai în vale, iar femeile merg ciucure mai la deal.

Minunate sunt și câmpurile cu sfeclă de zahăr. Mi se spune că toate cele 250 hectare arată bine, dar tare le-ar mai trebui câteva ploi serioase, bogate în apă, curate, din cele ciobănești, care se strecoară în sol domol, ostoindu-i setea și făcând bine la tot ce iese din pământ.


Menționez pentru sine, că agricultorii de la SRL „Tehagrodas” sunt foarte bine informați. Știu câte hectare ocupă culturile agricole, cu ce roade au încheiat anul trecut, cât este planificat pentru anul curent. Mai observ că lucrătorii întâlniți la muncă nu sunt din cei în etate. Sunt, relativ, tineri. Astfel că, e absolut explicabil faptul informării lor.

De la ei aflu că porumbul de pe cele 350 hectare „leagă bine” și are deja câte doi știuleți. Îmi spun că și răsărită e „de-a mai mare dragul” pe toate 600 hectare și că „de amu cu greu își poartă fața după soare”.

Mai apoi mă conving de adevărul spuselor lor. Or, și porumbul, hăt de un stat de om înălțime, și floarea soarelui, o apă de lumină aurie, și grâul, mare în spic și greu în bob, sunt de toată lauda. Crescute cu mare grijă și străduință, ele nici nu puteau fi altfel.

Dar mai e ceva la mijloc. Din discuțiile ce le am cu acești oameni, mustește bunăvoința, simplitatea, bunătatea, dragostea de țarină și de aproapele, calități care, se știe, sunt temelia făuririi.

Deși agricultorii mi-au vorbit în detalii despre culturi și semănături, roade și oameni, cele povestite despre lanurile de grâu nu au fost în stare să-mi contureze tabloul deplin al realității grânelor. O mare, ba nu, un ocean de spice fremătând în unduirile vântului, mi-au oprit pasul și mi-au absorbit privirea.

— Ia-te ce frumusețe! — îmi zice și Ion Dascăl, care s-a oferit să mă însoțească în continuare. — Aur, nu grâu! Avem semănate 600 hectare. Începutul secerișului ne arată o roadă de circa două tone și jumătate la hectar. Dar avem masivuri semănate cu grâu de soi german, acolo roada poate depăși 5 tone la hectar.


Studiez întinderile. Observ, că de rând cu secerișul plantelor și, respectiv, treieratul boabelor, pe câmp, concomitent, se mai înfăptuiește strângerea și balotarea paielor, căratul baloturilor și aratul de zăble. „Iată asta, — îmi zic în mintea mea, — odată organizare a lucrărilor agricole. Când se termină cositul se gătește și aratul. Minunat”.

Pe fondul mașinilor și utilajelor de proporții, tractorașul cu pretențiosul nume „Buivol” pare o gâză, dar îi este de mare ajutor în gospodărie lui Vasile Balinschi. Omul își laudă „animăluțul” și îmi mărturisește, că a lucrat 30 de ani combainer la cârma unei singure combine. Știe prețul muncii și cunoaște rostul pâinii, de aceea nota maximă dată de el agricultorilor valorează mult.

În continuare mergem pe „drumul pâinii”, care ne duce la fățarea gospodăriei. Teritoriul, de altfel, destul de mare, cu depozite și felurite construcții, forfotește de lume, mașini, căruțe. Este un „du-te — vino” în flux continuu. Ici se aduce grâul de la combine pentru uscare, colo, deja ajunse la condiție, boabele sunt urcate de transportator în caroserie și puse la păstrare în depozit. Cântarul nu reușește să-și potrivească balanța după o încărcătură, că se vede cu o altă mașină pusă în cârcă.


Și doar în cea mai îndepărtată clădire, ce mi se arată a fi în construcție, ceva mai departe de zgomotul caracteristic pentru o fățare în toiul recoltării, doi bărbați discută în surdină. Mai apoi, Ion Dascăl îmi spune că aici urmează a fi un frigorifer cu o capacitate de 500 tone. Cele 200 hectare de pomi fructiferi, dar și planul de extindere al livezii, cer și condiții optime de păstrare a producției.

Ziceam inițial, că există oameni și locuri, unde de fiecare dată revii cu drag și cu plăcere. Satul Drochia și oamenii lui sunt unul din punctele mele de reper. Din mai multe considerente, dar și pentru că aici, în special, la SRL „Tehagrodas” agricultura a fost și rămâne a fi baza civilizației locale. Cel puțin, așa cred eu.

Liuba BULGARU

Lasă un răspuns

Puteţi, de asemenea, ca...

imagine_anunt_logo_site

Ştiri API: Portal informațional „la cheie”

Citeşte mai mult →