Se încarcă...
Ești aici  Acasă  >  Noutăți  >  Articol curent

„Un părinte — enciclopedie”

Prin   /  12 februarie 2018  /  Nici un comentariu  /   485

Chiar recent am citit o frază, ce m-a aruncat cu tot cu gânduri și cu sentimente în anii de acasă. Acea frază suna astfel: „Oriunde ar pleca, oriunde s-ar stabili, oricine ar ajunge să fie, omului îi rămâne netăiat buricul casei părintești”.

Dumitru BUNESCU în fața gimnaziului ce îi poartă numele

Dumitru BUNESCU în fața gimnaziului ce îi poartă numele

Chiar recent am citit o frază, ce m-a aruncat cu tot cu gânduri și cu sentimente în anii de acasă. Acea frază suna astfel: „Oriunde ar pleca, oriunde s-ar stabili, oricine ar ajunge să fie, omului îi rămâne netăiat buricul casei părintești”.

Acum, mulți ani în urmă, în frageda copilărie și pura adolescență, tăticul meu, Dumitru Bunescu, pe atunci, directorul „școlii de la șosea”, cum se obișnuia a spune în satul Chetrosu, repeta adeseori: nu există nimic mai magnetizat decât baștina. Oriunde ar pleca omul, vatra, locul unde s-a născut și a crescut îl va trage la ea necontenit. Iar cu trecerea anilor, cu vârsta, cu viața lăsată în urmă, această putere de atracție sporește. Și omul nu-și va găsi astâmpăr, nu se va ogoi până nu va merge la baștină, până nu va deschide portița casei părintești sau, măcar, până nu va trece pe lângă gardul curții unde i-au rămas copilăria, adolescența și cărărușa pe care a pornit în lume.

Trebuia să fac șase decenii de viață ca să percep pe deplin adevărul și înțelepciunea vorbelor tăticului meu, care mereu mi-a fost și continuă să-mi fie nu doar părinte, dar și un bun și fidel prieten.

Marea mea bucurie este că de sfaturile și povețele lui au beneficiat mulți consăteni de ai mei. Fiind în fruntea școlii pe mulți discipoli i-a învățat chimie, dar, în deosebi, viața. Mai apoi, activând în cadrul administrației gospodăriei colective din sat, a împărțit din școala vieții sale consătenilor.

Acum, când mă gândesc expre la felul lui de a fi, înțeleg cu certitudine de ce lumea se trage la tăticul meu precum albinile la stupul cu miere. Or, sufletul lui a fost mereu și este în continuare o carte deschisă pentru toți, un izvor nesecat de omenie și cumsecădenie, o enciclopedie cu nenumărate îndrumări, sfaturi, exemple. Și toate, povățuitoare de bine, de frumos, de cuviință, de bunătate.

Deși, cum ziceam, a avut și altă muncă în afară de cea de la școală, satul continuă să-l numească „directorul”. Iar această noțiune conține nu atât faptul că el a fost conducătorul unei instituții de învățământ, ci, întâi de toate, a fost învățătorul, dascălul, pedagogul, cred, a unei bune jumătăți de sat.

Mulți dintre foștii lui elevi, obținând profesii, au revenit la muncă în sat. Deseori îi vin în vizită. Și din cei stabiliți în alte părți vin. Și atunci tăticul este atât de fericit! Îi ia la întrebări cu deamănuntul: ce fac, cum s-au încadrat în viață, câți copii au, ce vor să devină…

În astfel de momente, revin la un gând din copilărie, când mă minunam, cum poate tăticul meu să fie părinte pentru atâțea alți copii?

Deși iată-iată ajunge cu mâna al nouălea deceniu de viață, tăticul meu a rămas la fel de lucid și înțelept, la fel de bun și mărinimos, la fel de omenos și respectuos cu toată lumea. Și asta mă bucură nespus. Pentru că, știu bine, din tot arsenalul lui de cunoștințe, de cumpătare, de chibzuială avem parte nu doar noi, copiii, nepoții și strănepoții lui, dar și atâta altă lume. Iar asta, să știți, e o mare, o enormă fericire.

La mulți ani, tăticul, cu multă sănătate!

Rodica CHILARI-BUNESCU

Lasă un răspuns

Puteţi, de asemenea, ca...

Foto: Nelly CIOBANU/ arhiva GD

Să protejăm roada de incendii

Citeşte mai mult →