A alege pe cineva și a avea încredere în cineva sunt două lucruri total diferite.

În ajunul campaniei electorale (care urmează să înceapă, oficial, abia la data de 25 ianuarie 2019, dar care, evident, a început încă de prin mai 2018), politicienii noștri obișnuiesc să folosească tot mai des noțiuni de genul „încrederea populației” sau „votul de încredere”.
După mine, acest lucru nu este tocmai corect. Or, încrederea, per ansamblu, este un sentiment de siguranță față de omenia, bună-voința sau onestitatea cuiva. Iar votul este doar simplă exprimare de opinie, o alegere. Respectiv, noțiunea de „vot de încredere”, mai ales în context electoral, mi se pare ne la locul ei și chiar manipulatoare.
Același lucru este valibil și pentru sintagma „încrederea populației”. Or, la nivel politic, noțiunea de „încredere” este mult mai complexă decât cea din DEX. Pentru că aceasta prezumă încă și o convingere fermă în reputația curată (sau mai puțin pătată) a unui politician ori partid politic, stabilitatea și consecvența în promovarea ideilor, principiilor și valorilor, plus experiența sau (măcar) priceperea în a conduce o țară…
În statele democratice, unde interesele cetățenilor de rând stau în capul mesei, politicienii și partidele politice (indiferent de culoare, orientare sau ideile promovate) lucrează și cooperează ani la rând, pentru a câștiga încrederea acelor cetățeni. La noi însă, interesele cetățenilor de rând zac undeva în șanțul de lângă copacul de după poartă, iar politicienii și partidele politice luptă între ele pentru a obține cât mai multe voturi de la acei cetățeni…
În contextul dat, mie cel puțin, îmi vine foarte greu să am încredere în cineva, pe care nu-l interesează decât votul meu. Cineva, care odată la patru ani, indiferent că în acest răstimp a fost la guvernare sau în opoziție (parlamentară ori extraparlamentară), vine și-mi spune că are nevoie de votul meu… Că votul meu contează…
Are nevoie de votul meu pentru ce?! Pentru a accede în Legislativ, iar după 4 ani să-mi spună că votul meu nu a fost suficient pentru formarea unei majorități parlamentare care să-i susțină proiectele și, respectiv, să-mi mai solicite votul pentru încă patru ani?!…
Votul meu contează pentru cine?! Pentru o familie cu cinci copii minori, care, împreună cu părinții lucrează cu ziua, pe unde apucă, iar singura lor sursă permanentă de venit este suportul financiar lunar, oferit per copil, al cărui sumă abia dacă atinge nivelul unui salariu mediu pe economie?! Sau pentru niște personaje (îmbrăcate în costume la prețul unei mașini de spălat) pe care le doar-n vot de o atare familie și care, pur și simplu, vor să rămână ori să (re)vină) la putere?!…
Din păcate, politicul autohton este un cerșetor de voturi și nicidecum un câștigător de încredere…
Și după cum nouă, moldovenilor de rând, pe lângă faptul că suntem mega-creduli, ne mai este caracteristică și o puternică compătimire a „blajinilor politici”, rezultatul scrutinului parlamentar din 24 februarie 2019 este pe cât se poate de evident… (Sau, cel puțin, previzibil)…
P.S. „Încrederea este chibrit, votul este lumânare…
Andrei BULGARU