„Cad lacrimi, cad…”
Lacrimi de bucurie pentru că în istoria neamului nostru am avut un Nicolae Dabija.
S-a considerat dator să contribuie la propășirea neamului. A știut precis ce are de făcut, a cunoscut bine drumurile bătătorite de strămoși. A fost urmașul unor bărbați cu demnitate, a descoperit miezul faptelor acestora, fiind el însuși Demnitatea.
Să fim mândri de El. De cel căruia i s-a zis Nicolae (ca și Sfântului), pentru că a avut menirea de a ocroti limba, de a proslăvi o Țară cu prea multe nevoi, de a arăta unui popor întreg de unde vine, cât de puternic este și cât de vechi sunt rădăcinile din care se trage.
Lacrimi de tristețe, de profundă durere pentru că Dumnezeu ne-a văduvit de Marele poet. Și, ironia soartei, la aceeași vârstă ca și Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi.
De ce, Doamne?
De ce ne lipsești de cei „…frumoși ca luna, ca soarele, ca iarba, ca pământul”? De cei care au creat o operă literară autentică, cu gânduri originale asupra realității. Am rămas încă fără un poet cu destinul flăcării, care „arde, dă lumină, consumându-se în propriile sale trăiri.”
Prin poezia sa ne-a dat sfaturi, ne-a îndemnat spre frumos și măreț, ne-a ajutat să înțelegem, să găsim răspunsuri la multe întrebări.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, îngerii să-i vegheze somnul de veci. Iar noi să-l pomenim cu cele mai alese cuvinte, selectate chiar din opera Dânsului, neastâmpărul lui să ne însoțească și poezia-i să nu dispară din sufletele noastre nicicând.
Galina SPINATI,
satul Gribova
