Cel mai fericit om din lume e acela
care are familie și copii buni

Un zâmbet nu se plătește, dar valorează extrem de mult. El îi îmbogățește pe cei ce-l primesc și nu-i sărăcește pe cei ce îl dăruesc.

Larisa Zaharia, o femeie, o doamnă, o soție, o mamă mereu cu zâmdetul larg așternut pe față. Binevoitoare, compătimitoare, îngăduitoare, înțelegătoare, plină de mărinimie – acestea-s puținele calități ce o caracterizează. Larisa le are în arsenalul său pe mult mai multe. Și în anii de când ne cunoaștem, a demonstrat că nu sunt aparente sau de dragul cuvintelor, de fiecare dată, și de multe ori, le-a încadrat în fapte generoase, în atitudine de durată, în participare activă în destinul aproapelui.
Larisa Zaharia este originară din Chișinău, dar destinul a scos-o în calea unui sofian, care a meritat acest cadou de la Dumnezeu prin calitățile sale deosebite pe care i le-a implantat soarta și i le-au educat părinții. Veaceslav, fiind la studii în capitală, a apreciat domnișoara, care își făcea și ea studiile, dar la altă instituție, o comoară adevărată. Primele rendez-vous ale lor se petreceau chiar la Larisa acasă, împreună cu părinții. A trecut ceva timp și acești doi îndrăgostiți au creat o familie frumoasă.
Soarta i-a aruncat cu traiul și cu activitățile în mai multe localități. Ce au trăit ei în Transnistria în timpurile tulbure din anii 1992, nici nu vor să-și amintească. De acolo au revenit la Sofia, la casa părintească. Dar nu au dovedit să se înrădăcineze bine, că a trebuit să plece iar la Chișinău.
Munceau ambii, creșteau déjà doi feciori, Denis și Eugen, ce le cimentau familia. Dar vremurile se schimbau, deveneau tot mai dificile. Și au apucat și ei pe „drumul pribejiei”, ca mulți alții. Mai întâi capul familiei, apoi, după un scurt timp, când s-a stabilit cu munca și traiul în Italia, și-a luat și familia.
Stabiliți de mai bine de două decenii, muncesc și locuiesc, își duc viața împreună cu mulți alți moldoveni stabiliți chiar în localitatea unde se află această familie frumoasă. Ce e drept, băieții și-au luat zborul din familie: Denis a revenit la Chișinău, Eugen, după ce a absolvit instituțiile de învățământ din Italia, alese după vocație, a plecat în căutarea propriului destin prin lume. Iar Larisa cu Veaceslav au rămas să-i aștepte mereu cu sufletele deschise și împovărate de dor.
Larisa și Veaceslav Zaharia rămân a fi mereu o expresie de ajutor, o „mână permanent întinsă”, o enciclopedie de compasiune și comportament, izvoarele căreia nu seacă, ci mereu se alimentează la inimile și sufletele acestor doi oameni, care se completează mereu unul pe altul, care nu știu a ridica vocea, care mereu discută cu drag, calm, liniștit și împăciuitor, care totdeauna găsesc compromisuri eficiente, care seamănă în jur doar căldură, bunăvoință, dărnicie, mărinimie, care își dăruiesc câte „un zâmbet pe minut, ce le destinde sufletul împovărat de griji și redă speranța celui descurajat”.
Larisa acasă, în Moldova, a fost o croitoreasă de înaltă calitate, un maistru în profesie, elabora modele proprii și confecționa vestimentație originală, modelată artistic, bună de orice expoziție. Avea ochi antrenați, profesioniști, iar mâinile-i experimentate îndeplineau comanda creierului și transformau în realitate imaginația maistrului. Era o meștereiță neântrecută, care realiza orice confecție „dintr-o lovitură”: cerceta clientul, aprecia formele, discuta gusturile, lua măsurile… și numea ziua și ora finisării totale. Adică, cine a avut de cusut la comandă, cunoaște procedura de câte ori trebuie să mergi „la măsură la croitor”. Larisa nu practica acest lucru, confecționa exact ceea ce își propuneau concret împreună cu persoana respectivă. Și nu da greș.
În Italia și-a schimbat profesia. Acolo, de ani buni, muncește în câteva familii de băștinași, cu care s-a împrietenit și cu care a găsit limbă comună, astfel, că ambilor părți această activitate și colaborare le aduce doar satisfacție și înțelegere, poate și prietenie, fiindcă Larisa o merită din plin.
Nici Veaceslav nu o duce altfel, el muncește în domeniul transportului, tehnicii etc. Alta am vrut să menționez, patronul i-a încredințat vila proprie cu tot terenul din jur și Veaceslav s-a pus pe gospodărit. Terenul, deși nu e ca în Moldova după calitate, dar e îngrijit și cultivat, și-a deschis o prisacă, a creat o mică fermă de păsări. Larisa, gospodină neîntrecută, e mereu la vilă, unde face conservături pentru iarnă, ca la Moldova. Aici, în sânul naturii, ei deseori primesc și oaspeți, atât locali, cât și din depărtare. Și-au făcut fini, s-au înrudit, au apropiați prin jurul localității lor, adică, în alte regiuni ale Italiei, care, la primul sunet, își programează timpul și vin la „Vila la Slavic”, unde petrec zilele de ogihnă într-o armonie și înțelegere de invidiat.
Au trăit și ei momente mai dificile, au trecut prin greutăți, au fost puși la încercări de rezistență, de opunere când destinul a fost mai crud cu ei, de împotrivire atunci când veneau zile mai sumbre. Dar împreună, alături, susținându-se și încurajându-se, reușesc, de fiecare dată, să învingă, în rezultat, să devină mai puternici, mai căliți. Asta e viață, oarecum are și piedici, și obsatcole, și scări, dar optimismul și încrederea alimentează sufletul fiecărui om și îl face mai puternic.
Am avut și eu ocazia să fiu într-o vizită la această familie drăguță, când se stabilise déjà în Italia. Larisa și-a organizat programul de muncă și mi-a acordat mult timp, purtându-mă prin cele mai frumoase și istorice locuri ale orașului Arco, făcându-mi excursii și, în calitate de ghid, îmi relata lucruri extrem de interesante.
Împreună cu Veaceslav și-au procurat un acoperiș propriu deasupra capului, pe care l-au amenajat după gustul rafinat al stăpânei de casă. Larisa și-a creat un „cuibușor” frumos și călduț al familiei, unde, de asta m-am convins și eu, permanent primesc oaspeți, care, la rândul lor, merg „la casa cu oameni buni, cu sufletul frumos cu deschis, primitori și amabili, mărinimoși și de o noblețe aparte, căci pentru ei cinstea și sinceritatea valorează mai mult decât banul.” Ambii, plini de demnitate umană, găsesc nu doar o felie de pâine pe masă, dar un cuvânt bun, înțelegere, o susținere de care au nevoie cei ce le calcă pragul. Însă mulți din ei vin, pur și simplu, pentru a-și petrece timpul într-o atmosferă caldă, bunăvoitoare, știind că de venirea ta stăpânii se bucură sincer și te așteaptă cu brațele deschise, cu vorba-i mieroasă și bucate deosebite.
Nimeni nu-i atât de bogat încât să nu aibă nevoe de un zâmbet cald, dar nici atât de sărac, încât să nu-l poată dărui cuiva, care, la moment, nu-i în stare să zâmbească, dar merită.
Așa sunt Larisa și Veaceslav Zaharia, împart un zâmbet cu oricine are nevoie.
Valentina CEBOTARI