Mircea V. Ciobanu
Nu ştiu cât de liberă e presa noastră. Nu ştiu dacă este onestă, echidistantă, profesionistă, eficientă, credibilă — aici trebuie să se pronunţe experţii. Dar ştiu că ea este pluralistă (aici am ezitat: să pun sau nu ghilimelele?). Varietatea de opinii, alimentată şi de reţelele de socializare, de bloggeri şi comentatori de serviciu (gura lumii e slobodă şi o ia înaintea gândurilor), e capabilă să năucească pe oricine ar încerca să le ia pe toate drept adevăr.
La noi, orice informaţie, încă înainte de a fi „ştire”, este ambalată în comentarii şi ni se serveşte gata digerată. Iar în lipsa enzimelor produsului natural, organismul nostru se burduşeşte şi creierul refuză să funcţioneze.
Cum se descurcă consumatorul de informaţie din lume (pluralismul e un fenomen cât se poate de firesc în lumea cu tradiţii democratice)? În general se ştie că CNN, de exemplu (sau, mă rog, Le Figaro), transmit ştiri de o manieră echidistantă, iar RussiaToday este o agenţie de propagandă. De „Sputnik” nu mai zic, misiunea lui e să manipuleze, nu să informeze. Ar fi interesantă o scară a credibilităţii, făcută de experţi oneşti (nu de sondaje trucate), pe criterii clare (informaţie echidistantă versus manipulare; independenţă profesională versus angajament şi fidelitate patronului etc.).
Consumatorul de ştiri e cel care alege, astfel încât mulţimea de oferte nu ar trebui să-l dezorienteze, după cum nu-l deranjează abundenţa de mărfuri într-un supermarket bine structurat. Până şi în penuria informativă din timpurile totalitarismului, cetăţeanul sovietic asculta noaptea Europa liberă, Vocea Americii şi BBC, nicidecum (doar) „Radio Maiak”. Şi tocmai ăştia, care căutau varietatea, rămâneau cu mintea limpede.
În acest sens, care ar fi problema consumatorului de ştiri şi de comentarii politice în RM? Alegerea. Identificarea sursei credibile. Fie în a găsi postul, portalul sau ziarul de încredere, fie în a identifica jurnalistul pe care să-l crezi, oriunde (şi oricând!) s-ar publica. La noi însă totul se face parcă special pentru a năuci lumea.
Un exemplu de „pluralism extremist” e un ziar „istoric” (dar tradiţia se perpetuează şi pe la altele, mai proaspete). La începutul unui anume an, acest ziar era comunist până în măduva oaselor. Europa şi România erau blamate acolo într-un hal fără de hal. Apoi — pe parcursul aceluiaşi an — ziarul a devenit foarte proeuropean. La scurt timp, ziarul a devenit socialist, de să-i pui stea în frunte. Din nou, Moscova era prietenul, Europa indezirabilă şi politicienii români blamaţi. Lucrurile se explicau simplu: ziarul era finanţat ba de PCRM, ba de PLDM, ba de PSRM. Şi jurnaliştii de acolo, cu aceeaşi pasiune şi forţă de convingere îi înjurau pe foştii finanţatori şi le poleiau imaginea actualilor.
Un prieten îmi spune că asta încă nu e Nirvana: ar mai fi o publicaţie săptămânală (nu am mai răsfoit-o de multă vreme) care e finanţată din mai multe surse. Fiecare donator plăteşte cheltuielile pentru anumite pagini. Şi publicaţia, respectiv, îşi colorează pagini diferite în diferite culori ideologice. Pluralism de tip „covor moldovenesc”!
E dreptul jurnalistului de a-şi alege patronul pe care să-l slujească. Să devină, dacă vrea, ideologul de curte, să facă „presă de partid”. Nu trebuie să-l acuzi. E mai bine să înţelegi, să-l asculţi detaşat şi ironic şi să-l ignori, dacă e cazul.
În această perpetuă bătălie pe viaţă şi pe moarte, e aproape imposibilă o publicaţie care nu ar fi în serviciul unui grup politic, ci al cititorului. Cu opinii diferite, dar care ar porni de la convingerile oponentului/ analistului, nu de la angajamentele sale. E greu, în context, să găseşti un jurnalist care nu îşi va schimba opiniile în funcţie de publicaţia pentru care scrie, de ideologia postului de televiziune la care este invitat. Jurnalist care — indiferent unde ar fi angajat — să se gândească la consumatorul de informaţii, să pună lumea să mediteze, nu s-o manipuleze.
Nu se va schimba nimic esenţial în viaţa noastră atât timp cât lumea aşteaptă verdictul idolilor mediatici (chiar dacă ieri aceştia spuneau altceva), nu îndemnul la analiză şi meditaţie.
Mircea V. Ciobanu,
Jurnal de Chişinău
