Chișinăul peticit
În virtutea unor circumstanțe, recent m-am aflat la Chișinău câteva zile. Problema care cerea soluționare a necesitat mai mult timp, astfel că am cutreierat capitala, aproape că, în lung și-n lat.
Pe la începutul anilor `90, când am absolvit facultatea de jurnalism a Univesității de Stat, nu-mi imaginam, cum am să trăiesc în continuare fără Chișinău? După cele ce am văzut zilele trecute nu-mi pot imagina, cum ași trăi în Chișinău acum?
Deoarece am dispus de timp, am umblat mult pe jos, de aceea am văzut orașul nu din mersul molcom al troleibuzului, nici din fuga microbusului, zis, rutieră, și nici din iureșul taxiului. Mergeam încet, căutând să descoper locuri cunoscute, obiective valoroase, clădiri istorice, parcuri îngrijite… Căutam să găsesc ceea ce era valoros și bine îngrijit odinioară. Însă, ceea ce mi se deschidea privirilor acum, mă ducea cu gândul la plapumele cele rusești, cusute din mici bucățele de material de diferite culori, toate ochioase, prinse cumva alandala, doar ca să arate cât mai impozant, să fie cât mai arătos, să prindă ochiul din prima. Erau, dar poate și mai sunt, niște plapume, de-a dreptul, peticite. Întocmai astfel mi s-a arătat și Chișinăul de azi: publicitate electorală pestriță, sfâșiată, mâzgâlită; clădiri semidărâmate, unele îngrădite cu garduri ce conțineau diverse inscripții scrise cu diferite culori și cu numeroase greșeli gramaticale; blocuri noi, ridicate unul lângă altul, fiecare în stil propriu, fără pic de adiere urbanistică; automobile, unul mai luxos ca altul, parcate aiurea direct pe trotuar, parcă special pentru a testa capacitatea trecătorilor de a se strecura prin strâmtura dintre mașină și peretele clădirii; străzi pline de gropi și praf; tomberoane vârf cu resturi menajere… Și… gunoaie – în centrul orașului, mizerie – puțin după centru, dezastru – mai dincolo.
O persoană, la opinia căreia am ținut întotdeauna și care este umblată prin lume, atunci când i-am vorbit despre aceste impresii, mi-a replicat: „Fiecare vede ce vrea. Bunăoară,să luăm o țară puțin dezvoltată: unul vede sărăcie, mizerie, murdărie, pe când altul vede niște oameni liberi de regulile sanitare, fără nesecitate de comodități, împăcați cu actualitatea și… foarte fericiți”.
Poate are dreptate, mi-am zis și, mai apoi, chiar am căutat să mă uit „cu ochi buni” la Chișinăul de astăzi. Dar am văzut aceeași lipsă de gust și stil în construcția urbană, sute de anunțuri publicitare plasate clae-odobaie, nu a dispărut nici murdăria, nici gropile, nici dărâmăturile și nici de pe chipurile trecătorilor nu s-a spulberat încruntarea, permanenta preocupare, nu au apărut zâmbetele ce m-ar fi îndemnat să cred în libertatea și fericirea lor. Chișinăul actual a rămas același în imaginația mea: peticit.
Liuba BULGARU
