În colectivul redacţional şi-a deschis spre apreciere toate calităţile

A existat mult timp, în anii de după război, în întinsa luncă a Căinarului, pe partea dreaptă de „Vălicele”, ce unduiesc uşor drumul spre Regina Mariea, un pâlc de case, care nici statut de cătun n-aveau, că se număra o mahala a unui sătuc, numit Titireaza, aciuat pe moşiile cucoanei Tereza.

Această mahala era ca şi un meteorit desprins din corpul acestei mici Titireze şi poposit aici, cam la aceeaşi depărtare, de localităţile vecine, pe malul apei, odinioară zglobii şi curate, cu păşune şi pământ fertil pe de lături. Aici, în familia Stepanidei şi a lui Alexandru Bucătaru, s-a născut cel de-al treilea copil, al cărui nume dezmierdător, Lenuţa, a trezit mulţi ani măhălenilor imaginea unei fetiţe frumoase şi ascultătoare. Odată cu acest nume împărătesc părinţii au ştiut să-i altoiască, zi de zi, în copilărie şi la vârsta adolescenţei, cât au avut-o pe lângă ei, şi calităţi, ce te îmbie a le admira şi a le dezmierda: vorba şi mişcarea molcome, cumpătate, înţelegerea şi cuminţenia, caracteristice oamenilor de la ţară, simpleţea şi modestia, onestitatea, ca principiu suprem al convieţuirii.
Când i s-au împlinit anii de şcoală, a mers la Titireaza, unde a absolvit şcoala primară. Apoi şi-a urmat studiile la şcoala secundară de la Regina Maria (Kotovsk), care, de fapt, a fost mai întâi o şcoală a vieţii, a pregătirii pentru ceea ce avea să urmeze mai apoi, o pregătire temeinică ce avea la bază sfaturile părinţilor, ale unor experimentaţi şi buni profesori şi, mai ales, formarea unei atitudini corecte despre viaţă, despre prietenie şi omenie. Însuşind cu sârguinţă toate învăţămintele pedagogilor, Lenuţei i-a fost, astfel, uşor să se încadreze în rândurile elevilor de la prestigioasa şcoală medie nr. 1 din oraşul Soroca, pe care o absolveşte cu un vădit succes. Hărnicia, pe care a demonstrat-o în anii de şcoală, i-au ajutat mai apoi să fie o bună şi neîntrecută instructoare superioară de pioneri la şcoala medie din satul Căinarii Vechi, o ordonată şi disciplinată operatoare la poşta din oraşul Drochia. Însă adevărata vocaţie a Lenuţei Bucătaru a fost să se profileze abia peste câţiva ani, când dânsa a fost angajată, în 1970, în calitate de corectoare, la gazeta raională „Munca comunistă”. Anume în acest colectiv de lucrători, căruia dânsa i-a rămas fidelă până astăzi, continuând să activeze aici, demonstrând aceeaşi minuţioasă osârdie şi străduinţă. Zic, anume în acest colectiv Lenuţa şi-a deschis spre apreciere toate calităţile care ştie să-şi respecte cuvântul şi obligaţiunea, de bun, onest şi fidel prieten, de om care ştie a ierta şi a fi mărinimos. Astfel, cu timpul, cu anii, ea a căpătat deprindere, experienţă, ele aducând cu sine şi încrederea deplină a redactorului Nicolae Leucă în munca Lenuţei.
Însă toate acestea nu au făcut-o să o părăsească marea grijă pentru unele eventuale greşeli, ce, stupide fiind, puteau într-o clipă să pună capăt activităţii atât de mult îndrăgite. Imprimantele tipografice, de cele mai multe ori, ceţoase, cu litere neclare, nedefinite, îi furau din văz, însă nu şi din pedantismul şi tenacitatea ce o caracterizau pe corectoarea Lenuţa Bucătaru-Merciucari.
În 20 de ani, cât a fost corectoare, ea a citit, cu creionul în mână, buchiuţă cu buchiuţă, peste 12 mii de pagini de gazetă în peste 3000 de numere, ceea ce ar egala cu peste 125 de mii de pagini de carte sau peste 400 de volume: rafturi tixite, un munte de cărţi!
În redacţie şi la tipografie ea se bucura de dragostea, stima şi autoritatea ce le merita totalmente. Ea avea atâta experienţă, în ea se punea atâta încredere datorită străduinţei, acurateţei, principialităţii sale încât în ultimii ani, din trei persoane de la corectură, Elena Bucătaru-Merciucari era considerată corectoare superioară, iar mai apoi i se puse în sarcină şi funcţia de lansatoare, adică devenise responsabilă de apariția gazetei la Tipografia Râşcani. Ea avea grijă şi de condiţiile de lucru ale „echipajului” la tipografie. Cu toată complexitatea lucrului, cu toate problemele ce apar la oricine acasă, Lenuţa a fost mereu omniprezentă în viaţa colectivului: energică, activă, entuziastă, organizând prin sindicat măsuri culturale şi sportive, aici şi la Râscani, contribuind la editarea gazetei de perete a redacţiei.
După 20 de ani de corectură, când contabila s-a retras la pensie, redactorul îi propune funcţia vacantă de contabil. Avea temeri, însă deprinsă, precum întreg colectivul, de a da ascultare vorbelor şi poruncilor redactorului, a acceptat, pentru ca mai apoi să-şi aprofundeze calităţile atât de necesare muncii de contabil: disciplină, perseverenţă, executare.
Lenuţa Bucătaru-Merciucari şi-a onorat legământul. De 50 de ani ea n-a ieşit din scripticul redacţiei. Timpul i-a zburătăit, i-a împrăştiat, i-a adunat pe mulţi dintre noi. Ea a rămas printre cei 4-5 colegi la vechea datorie, asigurând apariţia Publicaţiei Periodice „Glia Drochiană” în alte condiţii, cu altă viziune, aceeaşi rămânând doar Lenuţa: bună cu colegii, fidelă în prietenie, sârguincioasă în muncă şi îndrăgostită de gazetă, la care continuă să activeze.

În numele colectivului redacţiei „Glia Drochiană”,
Vitalie ZAGAIEVSCHI