Demult așteptam să apară în presă un motiv de a-mi exprima părerea și a-mi expune durerea despre destinul profesorului moldovean.
Articolul „Umiliţi şi obidiţi”, apărut în ediţia din 6 octombrie curent, mi-a venit taman la țanc. Autorul nu s-a temut să spună lucrurilor pe nume, cum ne temem tot timpul noi, pedagogii, care răbdăm și atunci când ni se demonstrează cu pompozitate că Ziua vinului e mai presus ca Ziua profesorului, adică paharul de vin e mai necesar decât cartea.
Într-adevăr, suntem umiliți și obidiți, mai ales profesorii pensionari, din care fac parte și eu. Am lucrat pedagog 46 de ani, dintre care 20 la conducerea gimnaziului. La ieșirea la pensie mi s-au calculat numai orele predate, nu și cele de conducător, dar directorii au voie până la 12 ore. Eu aveam 9 ore săptămânal, celelalte lăsându-le colegei mele. Oare nu-i prostie, ca după atâția ani lucrați să ai o pensie de 260 lei lunar? A trebuit să aștept 13 ani ca să ajung acum la 2000 lei, ceea ce-mi ajunge doar pentru servicii și medicamente. În rest, mă ajută copiii, dar ce fac acei care nu-i au?
Altă prostie este modul de atestare a profesorului din 5 în 5 ani la capitală, în fața unei comisii, care habar n-are nici despre profesor, nici despre instituţia în care lucrează. Oare nu ar fi mai cu cale ca atestarea să aibă loc la locul de muncă al profesorului?
La fel de mare prostie este și modul de numire în funcție prin concurs a directorilor de școală sau grădiniță. Or, în cazul când candidatul nu are cu cine concura, trebuie să-și caute concurent.
Direcțiile raionale de învățământ cunosc, din controale, starea de lucruri din școli și dacă acestea merg bine și sunt rezultate bune la olimpiadele școlare, de ce acest director să nu-și continuie activitatea mai departe, fără concurs?
Și în sfârșit, cea mai mare prostie este și modul de remunerare a profesorilor de ziua lor profesională de către primăriile locale, cu câte 150 lei, neținând-u-se cont de stagiul de muncă, gradul didactic, distincții…
„… Că acel ce nivelează
toată lumea laolaltă,
N-are pic de chibzuială
S-o deosebească-odată.”
Aceste lucruri sunt strigătoare la cer și te fac să plângi de durerea sufletească. Mă întreb mereu și-l întreb și pe Dumnezeu:
„Unde-i Țepeș, Doamne, oare?
Să se facă-ntre mișei
Să mai prindă vre-un cutare
Și să bage frica-n ei?”
Tamara CONEA, s. Țarigrad
