Cununa vieții lui Ștefan Slabii

 Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut,

 Mai trec din vreme-n vreme.

(Mihai Eminerscu).

Prin anii ”20-”30 ai secolului trecut, multe familii de gospodari din Maramonovca s-au strămutat cu traiul în noul sat Palanca – o podoabă cu iaz frumos și răcoros în centru, cu vii și livezi verzi prin grădini, cu moșia alături, doar la sute de metri. Printre acestea a fost și familia lui Chirică și Irina Slabii, ucraineni de origine, care s-au integrat în societatea localnicilor sub toate aspectele. Erau gospodari recunoscuți, care prin munca lor au agonisit tot ce aveau, prin ce se și deosebeau: cai buni, suvalcă (semănătoare), propașnic (cultivator de cai) etc.

În familia lor creșteau trei copii: Ștefan, Volodea și Lida.

De n-ar fi fost războiul în lume…

În primăvara lui 1944 prin sat au trecut, înaintând spre apus, „subdiviziuni germano-române”, retrăgându-se, și ale Armatei Roșii, urmărindu-le. Copiii pășteau oile pe moșia noastră. În sâmbăta Paștelui a venit și Volodea Slabii cu ale lui. Jucându-se „de-a poarca”, el a dat de o grenadă, a lovit-o cu bățul, ea a explodat și… Volodea a fost prima jertfă a războiului în sat. Copil, dar a fost curios, curajos. N-a murit pe câmpul de luptă și nimeni nu și-a mai amintit de el.

Și Chirică Slabii, capul familiei, luat la război, a căzut pe pământ străin.

De acum înainte sprijinul și nădejdea familiei era feciorul mai mare, Ștefan. Îi spuneau pălăncenii Știfan Slabii. El a fost perseverent în deciziile și acțiunile sale, drept mărturie stau și azi unele fapte, unele obiective care i-ar recunoaște paternitatea.

Era la vârsta majoratului. Învățase bine la școală și avea modelul de viață și de gospodărire al tatălui său și el vroia să continue acest curs. Îl ademeneau viile și livezile unor gospodari din Palanca și prelua tot ce vedea bun și frumos. A intrat în viața tineretului din sat: simplu, sincer, comunicativ, energic, cu idei și propuneri pentru a o face mai interesantă, mai frumoasă. Sovieticii au venit cu comsomolul,  și Știfan, fiind recunoscut ca bun organizator și, nu mai puțin important, vorbitor de limba rusă, a fost ales lider. Prin toate acestea era fascinant, dar mai era atrăgător la chip, la vorbă. Așa încât a fost îndrăgit de fiica președintelui colhozului și el a fost vrednic de onoarea de a o lua de nevastă.

Au venit anii de armată, după care nu s-a mai întors în sat… Prea înguste și scurte erau cărările pe care trebuia să meargă. La Tiraspol erau niște cursuri, care pregăteau președinți de colhozuri, alte cadre agricole – niște „academii” după vremea aceea, căci populația era cu patru clase românești sau țariste. Le-a absolvit și Ștefan și a fost președinte de colhoz în satele de pe Răut: Șumna, Bulhac și Cepăria. Până au venit în toate domeniile cadre cu studii speciale.

La începutul anilor ”70 îl găsim în Drochia. Și-a zidit o casă după calea ferată. A făcut din ea și din grădină o oranjerie cu pomi, arbuști, flori și păsări exotice.

Când secția raională a Sociatății Moldovenești pentru Ocrotirea Naturii căuta un agronom-decorator pentru orașul Drochia, cineva l-a recomandat pe Ștefan Slabii. S-a angajat și s-a apucat de lucru cu ardoarea, interesul și străduința ce îl caracterizau.

Nu știu dacă s-a gândit, dacă a știut la ce are să iasă asta, dar într-o zi a transferat toată fauna și flora mobilă de la el de acasă la coada iazului (lacului comsomolist), unde înjghebase un „ungheraș viu”. Cu aptitudinile și abilitatea sa, creștea numărul „exponatelor” patrupede și înaripate, locale și exotice, ajungând la o mică grădină zoologică orășenească, cu diverse animale și păsări. A fost un caz ieșit din comun – un pui de cocostârc a rămas în satul Drochia fără părinți și, neștiind și neputând să zboare, a fost adus la „ungherașul viu”, unde a și iernat, fiind îngrijit cu drag de copii și de adulți. Despre existența „ungherașului viu” se vestise în împrejurimi. Drochia devenise, în baza lui, un centru turistic foarte solicitat. Faima „ungherașului” a ajuns și la Chișinău. Despre el a auzit Petru Lucinschi, care între anii 1976-1978 a fost prim-secretar al Comitetului orășenesc Chișinău de partid. El l-a chemat pe Ștefan Slabii la Chișinău. Avându-l pe faimosul organizator în față, Petru Lucinschi l-a întrebat: „Dumneata poți să faci la Chișinău o Grădină Zoologică?” Ștefan, dându-și seama că la Drochia este limitat în acțiuni, că nu mai este loc pentru evoluție, a răspuns promt:„Da, dar…”. Petru Lucinschi, fiind de aceeași talie cu Ștefan, l-a întrerupt pe dată: „Știu! Vei primi chiar mâine apartament, familia îți va fi aranjată cum va dori, vei avea tot ce-ți va trebui pentru lucrul, pe care ți-l solicit. Vei beneficia de sprijinul și ajutorul meu personal. Ei, batem palma?” – l-a întrebat, imprimându-și pe față interiorul și exteriorul fascinant. „Da!” – i-a răspuns Ștefan Slabii cu aceeași imagine pe față.

Cine mai știe azi de această tocmeală istorică? Nici lupii, nici urșii, nici vulpile, nici tigrii, nici celelalte dihănii nu mai sunt ca să confirme numele stăpânului.

Dar Grădina Zoologică (pe atunci Zooparc) a luat ființă, se înfiripa, se dezvolta, se lărgea, se completa, se îmbogățea, căpăta aspect de instituție publică, în măsură să atragă privirile oamenilor mai ales ale copiilor curioși sau ale acelora care voiesc să-și limpezească cunoștințele despre faună și floră.

Despre aceasta scria presa republicană ca despre un eveniment unic, promițător, ca despre ceva nou și remarcabil pentru capitală.

Recunosc cu regret, că n-am fost să văd Grădina Zoologică, întemeiată, extinsă și îngrijită cu toată inima, cu toată priceperea și abilitatea, cu spiritul gospodăresc deprins de la părinți (spirit pe care l-a intuit precis Petru Lucinschi), de Ștefan Slabii, consăteanul meu.

Și azi televiziunile ne arată, din când în când, secvențe de la Grădina Zoologică. E o zonă de agrement, o împărăție a vietăților terestre, acvatice, din aer și vegetație de pe alte continente, din alte zone climaterice.

Eu voi rămâne cu regretul.

Petru Lucinschi a făcut mai multe și mult mai importante lucruri în viața lui de om politic și de stat.

Dar pentru Ștefan Slabii Grădina Zoologică rămâne a fi cununa operei, frumoasei, faimoasei și prestigioasei sale vieți. Lui îi aparține paternitatea Grădinii Zoologice din Chișinău. Să dăm Cezarului ce este a Cezarului!

Vitalie  ZAGAIEVSCHI, Cetățean de Onoare al satului Palanca