Din copilărie, în satul Chetrosu

O povestire  despre o femeie simplă și minunată pe care astăzi aș vrea s-o pomenesc.

Chiochea Mătrica – așa îi ziceam și așa a și rămas într-un colțișor al inimii mele unde își are locul. Ea face parte din acele clipe pe care eu le numesc fericire.

Am cunoscut-o chiar în primii ani ai copilăriei. Noi trăiam în storijca bisericii, familia lui Ion și Mătrica Prodan – peste drum. Noi eram 4 copii la părinți, ei – oleacă mai mulți. Oameni gospodari, muncitori, sârguincioși, cu mare credință în Dumnezeu. Era o femeie rumenă, plinuță, cu o voce catifelată, făcând parte (cu alte surori de-ale ei) din corul bisericesc. Cum mai era? Tare veselă. Eram atât de tare legată de dânsa, încât mam-mea, câteodată, îmi zicea: „Hai, nu-ți arăta nazurile. Dacă nu-ți place, du-te la mam-ta Mătrica!”. Și eu mă duceam. Intram în ogradă ei ca la mine acasă. Totul deschis, ușile – vraiște. Dar în casă n-o găseam, în sarai – tot. Tristă, mă întorceam spre acasă. La un moment, de undeva din mahala, se auzi un râset molipsitor și răsunător. Era râsul ei inconfundabil! ( În popor se zice „râs cu poftă”). Ah, cum mă bucuram! Parcă se lumina afară! Însă la care vecină se afla, unde, anume, s-o găsesc? La care casă să mă duc?

Ieșeam în șleau, în fața rândului de case și, cu glasul meu pițigăiat, o strigam.

– Chioch’ Mătrica-a-a!

Liniște.

Repetam iarași, cu mai multă putere, în speranța să mă audă.

– Chioch’ Mătrica-a-a-a!

Nimic.

„Chiar nu mă aude?” – scârba mea n-avea margini.

De unde să fi știut eu atunci că ea mă auzea, dar intenționat tăcea, vrând, în glumă, să le demonstreze vecinelor, că eu o găseam după râs!?

– Ha – ha – ha – ha!..

Este! E ea! Alergam într-un suflet la cel clopoțel și o cuprindeam de picioare.

– Ce, mai găsit, așă-i? Te temeiai că m-ai prăpădit!

Îmi ștergea lacrimile disperate și, apucându-mă de mânuță, ne duceam acasă la dânsa.

– Cred că ți-i a mânca de mă cauți ca cu lumânarea!?

„Aha”- bâiguiam eu, dând afirmativ din cap.

– Ia’ nu poate face mam-ta asta mâncare!

Nu mai țin minte cu ce anume mă ospăta, dar când mă petrecea acasă, o „probozea” pe mama:

– Nășic’ Raie! Ian, mă rog, să iei seama că fata asta mai-mai era să leșine de foame. M-o găsit a șaptea casă ca să-i dau de mâncare!

– Of, păcatele mele, Mătrică, oare ce să fac cu dânșii? Nu vor să mănânce acasă! Cică la tine mâncarea-i mai bună!

– Ap, așă-i, dacă i-ai alintat și îi rogi! Când vin la mine, nu întorc nasul de la nimic!

Așa era! Se vede că aveam mofturi de copii, de aceea mamele noastre au rezolvat problema, recurgând la un șiretlic.

Of, să ne fi văzut cum ne înghesuiam cu gloata  la măsuța mică din sarai! Era o luptă adevărată! Fiind aproape că cea mai mică dintre toți, cu chiu – cu vai căpătam o bucată de mămăligă și, îmbrâncind în stânga și în dreapta, îmi făceam loc cu înverșunare spre mult râvnita strachină cu sous și castronul cu murături, ce erau în mijlocul mesei. La joacă eram prieteni, dar, fiind toți șapte lihniți de foame, uitam de relațiile amicale! Se băteau lupii la gurile noastre! Mâncare mai gustoasă nu cred să fi existat în toată lumea!

Ghiftuiți ne întorceam acasă.

– Ei, și ce ați mâncat azi la chioc-ta Mătrica? – ne întreba mama.

– Măligă cu sous de pui în smântână. Așă de bun era! Tu nu poți găti ca dânsa!

Zâmbea pe sub mustăți, sărmana mamă, căci a doua zi când își lua ceaunul de la vecină, aceea râdea:

– Gândeam că vor mânca și strachina până la urmă! Da, Silvica așa o lins ceaunul, că nici nu trebuie spălat! Dacă de ceva, mai adă, că la grămadă îi mai bun!

– Ap’ oi aduce, că și ciulamaua asta n-au vrut s-o mănânce acasă. Cică nu era gustoasă.

– Îs sfrijiți, că prea îi alinți…

Ce-i drept, e drept: eram cam răsfățați și căutam nod în papură…

Nu pot uita cazul când această minunată femeie m-a salvat dintr-o situație cam neplăcută. Păi, dacă eram copii, desigur că făceam și șotii. Ne jucam (noi trei împreună cu Mihai, Lidia, Vasile) în ograda prin care lumea trecea în cimitir. Era un teren cu iarbă mare, înconjurată cu tufe de liliac. Într-o zi, ce ne-a dat în gând, să scoatem greierii din borțile lor din pământ. Am luat niște ceară, i-am dat formă ovală și am legat-o cu ață. Încetișor, băgam „undița” în gaura îngustă, așteptam până greierul se încleșta și îl scoteam la suprafață. Pentru ce făceam așa ceva, nu mă întrebați. N-aveam internet și ne distram, inventând bazaconii. Eu, desigur, nu rămâneam în urmă de halcă și, odată, când am scos greierul, el, speriat și confuz, neștiind în care parte s-o ia, se cățăra pe hainele mele. Toți băieții, care se credeau curajoși, văzând insecta mare și (în închipuirea noastră) strașnică, se temeau s-o dea jos de pe mine. Eu, speriată, țipam. Ei, care până atunci, nu puseseră mâna pe greieri, căci de cum îi „pescuiau”, îi aruncau departe în iarbă – stăteau parcă hipnotizați! Cine a chemat ajutor – nu știu. A apărut chiochia Mătrica, a apucat repede acel „monstru”, care era deja pe pieptul meu, l-a aruncat jos, i-a dojenit pe toți și, cuprinzându-mă, mi-a șters lacrimile, străduindu-se să mă liniștească.

– Ia, măi, n-aveți astâmpăr! Ia, măi, copchilași! Să scoată greierii din borți! Da ce v-o făcut ei rău, măi?! Șăd acasă la dânșii, nu vă fac nică, ce treabă aveți? Poate v-ați învăța minte și le-ți da pace! Mai jucați-vă de-a ascunselea, că, slava Domnului, aveți unde! Numai să nu vă duceți în cimitir, că tăpșiți toate florile pe morminte!..

Dumnezeu să te odihnească în împărăția Lui, chioche Mătrică! Știu bine că ești în rai, căci ai avut o inimă ca pâinea scoasă din cuptor și un suflet curat ca apa din izvor. Te-am pomenit astăzi căci n-am putut fi indiferentă. N-am niciun obiect care să-mi amintească de mata, nu mi-ai lăsat nimic. Tot ce am, sunt amintirile calde din suflet. Și asta e cel mai prețios lucru!

Oamenii buni lasă în memorie urme plăcute.

Silvia Cipovenco