Povestea unui om care a înfruntat moartea

image (1)

    Erou – din „Mic Dicţionar al limbii române”: persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj, om deosebit prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale, care se distinge în mod special într-un anumit domeniu.

 

Acestor persoane în USSR li se decerna Titlul de Erou al Uniunii Sovietice ori Erou al Muncii Socialiste. Se poate oare de numit erou pe acela, care, trecând prin cele mai grele manifestări ale unei boli, se reîntoarce în familie, redevine om activ în societate, redevine producător al bunurilor obşteşti. Aici voi expune istoria unui pacient, care de decenii rămâne în sufletul medicilor cu care a conlucrat la maximum în numele vieţii. În medicină se spune, că o conlucrare efectivă dintre pacient şi medic asigură 50% de succes în tratament.

 

A fost un om

dedicat familiei

În perioada Sfintelor Sărbători Pascale s-a ridicat la Ceruri sofianul Petru Foca – un om obișnuit, un om care s-ar fi părut că nu se deosebeşte cu nimic de semenii lui… Cât a trăit, Petru Foca a fost un om de omenie, harnic și gospodar, care şi-a investit tinerețea și priceperea în muncă și în familie, gândindu-se mereu la binele celor din jur și la succesul domeniului în care lucrat: cât a fost președinte de colhoz – a lucrat cu dăruire de sine ca acesta să fie unul prosper, cât a fost brigadier – a muncit din zori până în noapte să îndeplinească sarcinile și, bineînțeles, a fost omul dedicat familiei. Pe soția Liusea și pe cei trei copii i-a înconjurat mereu cu deosebită grijă și iubire, oricât de complicate ar fi fost responsabilitățile și solicitările de la serviciu. Petru Foca a fost un tată și un bunic deosebit, se mândrea cu nepoții săi, cărora le-a transmis înțelepciune din cartea vieții și i-a învățat să țină volanul în mână, prilej de mare mândrie și bucurie pentru toți. Și atunci când s-a abătut nevoia peste el, când sănătatea i-a fost pusă la grea încercare, anume ei i-au fost sprijinul și susținerea morală.

 

Cu mai bine de 25 de ani

în urmă…

Într-o zi de 28 ianuarie, Petru Foca a fost transferat din Spitalul raional în Secţia de gastrochirurgie a Spitalului Clinic republican, într-o stare extrem de gravă – cu pancreatită acută, complicată cu şoc sever. În acel moment a început sau, mai bine zis, a continuat o epopee tragic-triumfătoare din viaţa lui şi a familiei sale, ce s-a încheiat șapte luni mai târziu, pe  8 august, când, cu pași încă tremurători, a ieșit din spital în întâmpinarea vieții firești, de toate zilele. În toată această perioadă, 25 ianuarie–8 august, cât s-a aflat pe patul de spital, s-a zbătut între viaţă şi moarte și a văzut lumina zilei (atunci când era conștient), prin fereastra multiplelor saloane din diferite secţii de la etajele 1, 11, 14, pe care le-a cucerit cu cea mai grea armă – arma suferinţelor (prea moale spus). A fost un pacient de o dârzenie și de un optimism ieșit din comun, care ne-a cucerit pe noi toți: medici, asistente medicale, infirmiere. Am reușit să ne atașăm de el atât de mult încât, și după ce au trecut mai bine de 25 de ani, se întâmpla să mai fiu întrebat:  „Dar cum o mai duce Foca al nostru?!” (mă întrebau pe mine căci știau că eram consăteni).

 

În 194 de zile

a suportat 19 operații

Peste atâţia ani el a rămas „Foca al nostru”, căci miracolul care s-a întâmplat cu el și pentru care am luptat și ne-am pus o parte din sufletul și priceperea noastră (timp de 194 de zile a trecut prin 19 operații, 18 dintre care au fost efectuate cu participarea subsemnatului) ni l-a apropiat și a rămas în memoria noastră și în inimile noastre ca o izbândă profesională și umană, ca un exemplu viu, pentru că atunci când se întâlnesc credința, profesionalismul și dăruirea, miracolul este posibil. Sunt convins de aceasta, iar experiența mea și practica de chirurgie și de viață, pe care le-am trăit, îmi permit să afirm aceasta în rândurile respective cu toată convingerea.

 

Urgent era luat

 pe masa de operaţii

Sunt în chirurgie din 1961. Iniţial, fiind student, am lucrat ca asistent medical în clinica marelui chirurg A.A. Şalimov, unde, zilnic, iar uneori şi noaptea, operaţiile la inimă şi vasele sanguine, plămâni, organele cavităţii abdominale se efectuau continuu, ca la conveier. Apoi, din 1964, am activat ca medic chirurg. În aceşti aproape 60 de ani de trudă în chirurgie n-am întâlnit, dar nici în literatură n-am găsit descrise, asemenea cazuri unicate. Pancreatita acută distruge ţesuturile parapancreatice (din preajma pancreasului) provocănd necroza lor masivă, adică distrugerea lor, ceea ce necesita operații repetate pentru eliminarea lor. Totodată, erodarea vaselor de sânge ale pancreasului, produceau hemoragii masive repetate. La Petru Foca aceste hemoragii reapăreau adeseori imediat după ce era transferat în salon din sala de operații, unde tocmai îi fusese oprită o hemoragie anterioară. Urgent din nou era luat pe masa de operaţii. Noi, echipa de intervenție, nici nu ajungeam bine în birourile noastre, că trebuia să revenim iarăși în sala de operații.

Într-o zi, aceasta s-a repetat de trei ori, în alte două-trei zile – de câte două ori. Pacientul împreună cu echipa chirurgicală parcurgeau în fugă drumul chirurgical: salon – sala de operaţii – salon—sala de operaţii – salon. Aceste hemoragii au determinat cele nouă operaţii din cele 18 efectuate în Secţia gastrochirurgie. Îmi amintesc un episod, absolut unic, în practica hemostaziei (stoparea hemoragiei prin comprimarea vaselor afectate). Reanimatologul de gardă, Liubovi Isidorovna Moşina, mică de statură şi firavă la corp, neputând asigura o comprimare  adecvată a vaselor de sânge stând lângă pat,  care era prea înalt pentru ea, se urcă în pat şi, punând mâinile pe peretele abdominal, cu tot corpul apăsa pe abdomen pentru a stopa scurgerea de sânge. Această manevră în analele chirurgicale nu-i descrisă, dar la medic această idee a venit spontan, când trebuia de acţionat urgent şi efectiv. În aşa poză, împreună cu pacientul din reanimare, trecând prin coridoarele lungi, prin lifturi au întrat în sala de operaţii. Este neimaginabil acest convoi al salvării…

 

Au fost și alte complicații

Pe lângă aceste hemoragii repetate au fost și alte complicații, cea mai gravă fiind distrugerea peretelui intestinului gros, cu formarea unei fistule, adică a unei găuri, prin care conţinutul intestinal se elimina în cavitatea abdominală. Complicaţie foarte gravă, pe care am tratat-o, din fericire, fără intervenţie chirurgicală, care ar fi fost destul de complicată, dar şi mai mari probleme am fi avut cu îngrijirea postoperatorie. În toată această perioadă, mai ales atunci când criza atingea intensitate maximă, iar șansele de supraviețuire se apropiau de punctul zero, acasă, la Sofia, soția Liusea de două ori pregătise toate cele necesare pentru înmormântare, aşteptând doar telefonul de la spital. O așteptare chinuitoare a unui deznodământ tragic… care, însă, din fericire, aşa şi nu mai venea.

 

Petru lupta

pentru orice clipă de viaţă

Dar el, Petru, pe patul de spital, rămas numai piele și os, dar cu un foc vioi în ochi, lupta pentru orice clipă de viaţă. Abdomenul era deschis, în plagă se vedeau organele abdominale. Prin optimismul său și încrederea sa în noi și în viață, Petru Foca coagulase în jurul său diferite servicii ale spitalului, el era nucleul evenimentelor din clinică, practic, zilnic el ne stabilea agenda de lucru. Zilnic pansamente, uneori sub anestezie, operaţii repetate… Când i se comunica, pentru a câta oară! că trebuie din nou operat, el încuviința liniştit: „Asta-i voia boierului”.

Se efectua un tratament intensiv, secţia de transfuzii făcea posibilul și imposibilul să asigure cantitatea necesară de sânge, plasmă, albumină… Toate serviciile erau în alertă,  asigurăndu-l cu tot necesarul. Reanimatologii, intrând  dimineaţa în tură, se salutau nu cu „buna dimineaţă”, dar cu „ce face Foca, mai trăieşte?” Chirurgii, anesteziologii, asistentele de operaţii, venind la lucru, prima întrebare, pe care o adresau colegilor din tura de noapte, era: „Ce planuri și-a făcut Foca pe azi?” Colaboratorii din Secţia de transfuzi, din propria iniţiativă, adeseori mai „cerşeau” de la Staţia de transfuzii un supliment de plazmă, albumină, absolut necesare pentru el, care după telefonau în secţie: fetelor, pentru Foca am adus plazmă, albumină, veniţi şi luaţi-o. Serviciile erau în alertă pentru a-l asigura cu tot necesarul. Pe parcurs multiple consilii cu cei mai buni specialişti, în frunte cu profesorul Vâladimir Hotineanu pentru determinarea tratamentului.

Dar… pancreatita

s-a reactivat

Cu timpul, fistula, treptat, s-a închis, plaga abdomenului parcă se cicatrizase. Dar, la un moment dat, după extragerea endoscopică a calculilor din căile biliare, pancreatita s-a reactivat cu acuitate maximă, provocând lezarea cicatricei din plaga abdominală. Abdomenul şi fistula intestinului gros s-au redeschis, hemoragia a recidivat cu o intensitate majoră: sângele curgea din abdomen prin plaga redeschisă, prin dos…  Cred că atunci, atât eu, cât și medicul reanimatolog, am simțit o descurajare nemaipomenită. Surioara lui Petru, care tocmai era lângă el, fiind în vizită, s-a uitat la el și la noi disperată și ne-a spus: „Lăsaţi-l în pace, cât se mai poate, nu vedeți că-i gata…” A sunat acasă, la Sofia, și le-a spus să pregătească găluștele. Noi, medicii, eram la fel de disperaţi, l-am pansat și încercam să analizăm ce-i de făcut. Deși operația urgentă ar fi fost indicată, totuși medicul-reanimatolog era foarte îngrijorat, dacă Petru Foca ar mai fi rezistat la încă o anestezie. Între timp, hemoragia se oprise şi noi am hotârăt să amânăm operaţia până la apariţia semnelor minime de recidivă. Paralel, în  sat, soţia şi rudele alcătuiau programul înmormântării.

 

Îl aşteptau casa, colacii

şi găluștele…

A doua zi, dimineaţa, când am intrat la Petru în salon, el m-a întâmpinat cu un zâmbet frumos și mi-a spus, că totuşi a venit vremea să facem zeama ceea de peşte pe malul iazului, așa cum programasem. Din acest moment, eroul nostru, mobilizându-se la maximum, s-a îndreptat cu paşi tot mai siguri spre casa care-l aştepta. Peste aproape șapte luni, în sfârșit, călca pe pământul care l-a născut şi pe care, cu multă sârguinţă, l-a îngrijit până la boală. Cum spunea nepotul său, Petrică, păşind peste pragul spitalului, a început a tremura nu din cauza slăbiciunii, cauzate de boală, dar de emoţiile primului contact cu pământul, pe care nu-l mai simțise timp de 194 de zile de exil spitalicesc… Înainte îl aşteptau casa, colacii şi găluștele…

 

S-au scurs de atunci

25 de ani…

Timp, în care a trecut printr-o serie de alte încercări: tuberculoza pulmonară în formă gravă, ulcerul duodenal, diabetul zaharat cu complicaţiile lui severe până la amputarea unui deget şi repetate operaţii la picior. S-a mobilizat la maximum şi tot acest şir de boli grave le-a înfruntat cu stoicism, le-a tratat repede şi cu o eficacitate maximă, contrar prognozelor rezonabile, ceea ce i-a permis să fie un om activ, să îngrijească de pământ încă 25 de ani.

Boală l-a atacat nemilos, din umbră…

Totuși acest buchet de boli şi-a lăsat amprenta asupra sănătăţii sale, afectându-i, în ultimii ani, rinichii, ceea ce i-a și întrerupt firul vieții, pe care a trăit-o cu atâta dârzenie și optimism. Această boală l-a atacat nemilos, din umbră, pe „neobservate”, iar el n-a mai putut să-i opună rezistenţă ca mai înainte.

Soţia a povestit că, în ajun de Paşte, a pregătit totul, ca de obicei. Când bucatele erau gata, Petrea a rugat-o să-i dea să guste din ele, chiar dacă era înainte de dimineața Învierii. A servit din toate, inclusiv, din miel. După această trapeză, prepascală, a exclamat: „Totul e gustos, m-am înfruptat din bunurile Dumnezeieşti de pe pământ, deacum fie ce-o fi.”

Brusc, starea sănătății s-a înrăutăţit şi, peste trei zile, a plecat pe drumul cel fără de întoarcere.

 

Parcă era pregătit

de o întâlnire oficială…

Soţia spunea că, în sicriu, îmbrăcat în costum negru, cămaşă albă şi cravată, arăta  tânăr, cu faţa netedă, fără zbârcituri, părea chiar fericit, parcă era pregătit de o întâlnire oficială importantă. Se spune, că cei care părăsesc pământul în Zilele Pascale nimeresc în Rai. Credem că Petru Foca merită să ajungă în Rai.

Medicii: Elena Nicolaevna Morari, şefa Secţiei reanimare, Liubovi Isidorovna Moşina, Svetlana Nichiticina Kalașnean,  Petru Ilici Sturza, Valeriu Ilici Bogdan, şef Secţie chirurgie  septică, Valentina Marcu, profesorul V.Cazacov, asistenta de pansamente şi mulţi alţi lucrători medicali,  care au făcut și ei parte din soarta lui Petru Foca, aflând despre trecerea lui la cele veșnice, au rămas adânc îndureraţi şi exprimă condoleanţe familiei acestui Erou al Spitalului Clinic republican „Timofei Moşneaga”, a satului Sofia şi a Medicinii.

El a plecat în altă lume, într-adevăr, ca un erou, lăsând marea lui familie îndurerată, lăsând decepționați medicii, cu care, umăr la umăr, au creat un extraordinar precedent în medicină, lăsând brazde adânci pe Pământul îngrijit, inclusiv, şi de dânsul cu profundă dragoste de fecior. Din contra, ele vor aminti de Omul, care, prin bărbăţia sa, a încurajat la maximum şi medicii în lupta comună contra unei boli periculoase,  care, prin suferinţele sale suprapămâneşti, a demonstrat supremaţia Omului  asupra  naturii. A plecat în altă lume cu o faţă fericită, că şi-a îndeplinit cu cinste pe acest Pământ misiunea sa de Om.

Gheorghe BRÂNZĂ,      șef, Secția gastrochirurgie,    Spitalul Clinic republican (1977-2015),                                                                    acum pensionar

 

Lasă un răspuns