Dropia, o specie considerată dispărută, cuibărește din nou

Ceva timp în urmă, pe o reţea de sociaizare, a apărut o ştire, precum că „dropia, o specie considerată dispărută, cuibărește din nou în România”. Mi-a atras atenţia din două motive. Oraşul, respectiv, şi raionul poartă numele unei păsări, DROPIA, graţie faptului, că pe timpuri stepele drochiene erau populate de această pasăre. Este o specie rară, numărul căreia se reduce simţitor. La începutul secolului trecut dropia cuibărea şi prin stepele din Basarabia. În prezent nu se mai întâlneşte în fauna republicii, decât doar câteva exemplare. Este o specie monotipică, unicul reprezentant al genului.
Al doilea motiv a fost legat de copilăria mea. Tata, care de câteva decenii a plecat pe drumul neîntoarcerii, în tinereţea lui era vânător. Noi cu fratele Mişa, încă mici de ani, înţelegeam, că această ocupaţie era o preferinţă a lui şi el se gătea minuţios să meargă la vânătoare. Ne întreceam unul cu altul cum să-l ajutăm să se pregătească mai bine de drum: Mişa îi aducea patrontajul, eu îi curăţam cizmele pe prag, mama îi pregătea ceva de mâncare. Ştiam din povestirile părinţilor, că vânătoarea este o plimbare grea, lungă, istovitoare şi nu întotdeauna încununată de succes. Când tata venea cu trofee la brâu, mâncam cu toţii câteva zile mămăliguţă cu friptură de iepure de câmp, fiind atenţi la alicele din muşchii animăluţelor. Mişa deseori manifesta iniţiativă şi hrănea păsările din ocol, ca să câştige dreptul să meargă „la vânătoare” cu tata. Pe mine mă obligau să mătur ograda, dar nu-mi promiteau că mă vor lua cu ei. Şi atunci intervenea mama, care ne povestea istorii întregi, cum mergea ea la vânătoare cu tatăl ei, bunicul Simion, şi, în zilele norocoase, aduceau „câte o căruţă de iepuri”, bunelul îi dobora, mama în aduna. Îi plăcea mult ocupaţia, dar nu putea suporta şi nici nu participa la jupuierea lor.
Tata, ca să nu ne întristeze, că nu ne-a luat, când ne trezeam, el nu mai era, pleca în zori cu vecinii. O singură dată am fost cu tata pe un câmp, nu departe de sat, dar am strâns doar… zbârciogi prin semănături.
În zilele când tata era la vânătoare, noi stăteam mai mult pe la poartă să vedem cu ce se va întoarce, de fiecare dată îl aşteptam cu surprize, pe care deseori deja le ştiam.
Şi iată într-o dupăamează, abia de târându-şi picioarele, intră pe portiţă puţin gârbovit sub greutatea unui trofeu, o pasăre uriaşă, necunoscută pentru noi şi greu de purtat la brâu. Ne-a rugat să aducem în grabă cel mai mare vas. Când s-a eliberat de povară, i-a aşezat aripile, i-a îndreptat capul și ne-a informat mândru: este o dropie, împuşcată din zbor. Am rămas toţi ai casei surprinşi, nu mai văzusem aşa ceva, o pasăre atât de mare şi putea zbura? Avea cam vreo 16-17 kilograme, veneau vecinii să privească la această raritate. Mama a pregătit, cum ştia ea mai bine, diferite bucate gustoase, rezerva de carne i-a ajuns pentru un timp îndelungat. Noi, însă, am mâncat pe săturate carne de dropie, aşa că suntem drochieni get-be-get, adică botezaţi. Era între anii 1956-1958. Pe atunci dropia, în număr nu chiar mare, dar suficient, trăia şi prin stepele raionului, care i-a moştenit numele.

Dropia este una dintre cele mai mari păsări din această familie. Femela cântărește 4-7 kg, iar masculul – 12-16, uneori până la 20 kg. Primăvara, în perioada nupțială, el are o haină mândră ca de sărbătoare. Când își răsfiră penele de la gât și cele de la coadă, parcă-i un cavaler rotofei. Dropia (din greacă – otis tarda)  e o pasăre rară, dispărută din multe țări europene. În fosta Uniune Sovietică ea număra circa 3 mii de indivizi. În sec. XX se întâlnea des în stepele Bălțului și ale Bugeacului. În ultimii ani au fost înregistrate numai 3 cuiburi. Se fac încercări de a reproduce această pasăre pe cale artificială.
Acest fapt a reuşit în România. După mai multe decenii, în sfârșit, a apărut dovada faptului, că dropia cuibărește în România! Au fost necesari 13 ani de muncă pe teren și, poate, puțin noroc, ca să fie obţinută această confirmare.
Au picioarele lungi cu trei degete, ale căror gheare sunt prevăzute cu niște  „pernuțe” musculoase, ceea ce le ajută să alerge bine. Este pasărea cea mai grea care se poate înălța în zbor, deşi zboară cu greu. Este o pasăre tăcută, dar în perioada de cuibărire scoate un țipăt ca un lătrat.
Dropia este inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova.
O monedă comemorativă din seria „Cartea Roşie a Republicii Moldova”, se află în circulaţie din 1 iunie 2006. Caracteristicile monedei: valoarea nominală de 10 lei, din argint, tirajul – 500 exemplare, în plan central, pe fundal vegetal, este imprimată o dropie.

Valentina CEBOTARI