Grijă pentru casa răposaţilor

— Preacucernice părinte, ce spune ortodoxia despre îngrijirea mormintelor?

— Pe lângă datoria de a împlini toate rânduielile şi slujbele ce au fost orânduite de biserică spre pomenirea celor adormiţi, noi, creştinii, avem datoria de a ne îngriji şi de mormintele acestora, ca semn al cinstirii lor. Întâi de toate, trebuie să veghem să nu lipsească de la căpătâiul lor Sfânta Cruce, ca semn al biruinţei morţii prin Înviere şi ca mărturie a faptului că cel adormit nădăjduieşte în învierea cea de apoi. Lângă cruce trebuie aşezată o candelă pe care să o aprindem cât mai des cu putinţă, mai ales în zilele de sărbătoare, când credincioşii vin pe la mormintele răposaţilor pentru a aprinde lumânări, a aduce flori, a tămâia şi a face milostenie spre pomenirea sufletelor lor.

— În ultimul timp în cimitire apar tot mai multe monumente de tot felul, care de care mai înalte şi mai sfidătoare. Care este opinia bisericii ortodoxe?

— Trebuie evitate pe cât cu putinţă exagerările de orice fel: fie construirea pe morminte a unor mici „palate”, fie ridicarea monumentelor înalte şi grele, fie îngrădirea cu garduri de fontă înalte şi pretenţioase, fie obiceiul de a petrece cu muzică şi voie bună în cimitir în anumite zile ale anului, ocazie cu care se consumă băutură şi mâncare în exces, sfâşiindu-se atmosfera de sobrietate specifică cimitirului. Nu e bine, nu ţin de ortodoxie aceste lucruri. Or, răposaţii noştri au nevoie de cu totul altceva.

— Anume?

— Unul din aspectele esenţiale cu privire la îngrijirea mormintelor, şi fără de care sufletele celor adormiţi nu au niciun folos, este chemarea preotului la mormânt pentru a tămâia, a stropi cu vin mormântul şi a rosti rugăciunile prevăzute de rânduielile bisericeşti, rânduială ce se săvârşeşte cu precădere în perioadele de timp stabilite de Biserică, dar care se poate face şi ori de câte ori cei din familie solicită aceasta.

— În pomenirea morţilor şi îngrijirea mormintelor trebuie evitat atât excentrismul, cât şi indiferenţa, uitarea?

— Adevărat. Aceste extreme trebuie evitate: nici edificii mari și impozante, dar nici morminte uitate şi părăsite. Cei plecaţi de lângă noi şi stabiliţi la casa lor de veci au nevoie de morminte îngrijite cu modestie, discreţie şi bun simţ, spre cinstirea şi spre pomenirea lor. Pentru că viaţa duhovnicească a unui creştin se poate verifica şi din legatura pe care acesta o are cu mormintele.

— Citisem undeva, cum că legătura permanentă cu mormintele este și ea o manifestare concretă a credinţei în învierea morților şi în viaţa cea veşnică.

— Adevărată vorbă. Când nu părăsim mormintele, ci le păstram în viaţa noastră, dovedim că iubirea faţă de cel adormit trece dincolo de moartea cea fizică, mărturisind astfel nemurirea sufletului şi legătura continuă dintre cele două lumi. Deoarece cugetarea nu se poate face mai bine decât lângă un mormânt, mai ales al unei persoane pe care am cunoscut-o.

— Cunosc pe cineva care, în momentele grele, de neîmpăcare lăuntrică, merge în cimitirul nostru, deşi rudele îi sunt înmormântate în altă parte.

— Ştiu şi eu astfel de oameni. E bine, e purificator. Or, la morminte au datoria de a veni nu doar rudele celor înmormântaţi acolo, ci şi cei care doresc a se linişti şi a redobândi puterea necesară pentru a trece peste greutăţile vieţii. Tăcerea mormintelor grăieşte mai mult decât o sumedenie de cărţi, căci acestea îl trezesc pe om la realitate. Adesea, sfinții îi trimiteau pe creștini la cimitire să privească la morminte, spre a înțelege rostul vieții acesteia trecătoare. Sf. Ioan Gura de Aur spunea: „Mergi în cimitire, o frate, că acolo este școala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbește despre Dumnezeu.”

— În concluzie…

— Atât din grija pentru cei adormiţi, cât şi din grija pentru noi înşine, suntem datori să păstrăm curate toate mormintele, chiar şi pe cele ale necunoscuţilor, ştiind că grija pentru aproapele se răsfrânge întotdeauna în grija faţă de noi înşine.

— Preacucernice părinte, Vă mulţumesc pentru acest interviu.

— Doamne ajută!

A dialogat, Liuba BULGARU