Istorie, trăită de strămoși și venerată de urmași

Foametea din anii 1946–1947 din Moldova a fost o perioadă de deprivare alimentară majoră a populației, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta, impactul supra-colectării de produse alimentare, nimicirea modului tradițional de viață, etc.

Seceta începuse în prima lună din vara anului 1946, ca să se intensifice spre sfârşitul ei şi începutul toamnei. Rata morbidităţii începe să crească vertiginos în decembrie, acelaş an. Iar spre ianuarie-februarie 1947 numărul bolnavilor de distrofie alimentară crescuse enorm.

Oribilitatea foametei începea să lovească fără cruţare aproape în fiecare familie. Oamenii cădeau, ca muştele, pe drum. Mama mea, Alexandra Ganţa, care locuia cu părinţii nu departe de gara feroviară, ne povestea, cum, lângă poarta lor,  căzuse şi decedase de foame o fetişcană cu un os putred în mână, pe care-l rodea de mai multe zile, deplasându-se pe drum încolo-încoace până ce puterile o părăsiră complet.

Timofei Foca, fiind angajat de organele publice locale, strângea cadavrele de pe drumuri şi le aducea la cimitir, unde, din timpul războiului, era săpat un şanţ lung şi adânc, în care erau puşi cei decedaţi spontan. Îi aduceau aici la grămadă şi din alte familii, dacă nu avea cine le săpa groapa. Sau, dacă găseau vreun mormânt gata săpat, nu mai căutau al cui este, îşi puneau mortul lor acolo. Vremea era după război, bărbaţi erau puţini, foametea secera lumea, cei rămaşi erau sleiţi de puteri şi nu avea cine săpa gropi în cimitir.

Astfel, după cum spune statistica şi confirmă bătrânii s. Sofia, aici, în mormântul comun din cimitir, au fost îngropaţi soldaţi sovietici şi evrei împuşcaţi în marginea satului pe timp de război. Iar mai apoi, în timpul foametei, tot aici şi-au găsit locul odihnei de veci încă 683 de sofieni, dintre care 97 de copii.  În mormântul comun se odihnesc sute de sofieni, de diferite vârste, care au trecut în lumea fără de dor forţat, din cauza unei singure probleme – foametea, ea generând consecinţe asociate.

– Tematica foametei pe mine, ca profesoară de istorie, mă preocupă de mai mulţi ani, – ne spune Aurelia Mocanu, directoare, IP Gimnaziul „V.Cantemir”, Sofia. – Am studiat-o împreună cu elevii în mai multe rânduri, ca în 2006 să participăm cu un studiu „Victimele foametei” la o conferinţă ştiinţifică raională, apoi republicană.

Acest subiect dureros o obsedase nu doar pe directoare, ea devenise temă de discuţie la mai multe niveluri şi printre diferite persoane din sat, care mai păstrează în memorie amintiri sumbre din acele timpuri, or, foametea şi consecinţele ei a atins aproape fiecare familie.

Unii locuitori în vârstă  ţin minte calvarul acelei perioade dramatice. ”Oamenii, ajunşi la ananghie, se hrăneau cu coajă de copac, cu iarbă sălbatică, cu ciocălăi şi mijloc de beţe de răsărită măcinate, papură de pe casă, ghindă din păduri, inclusiv ţiştari, şobolani, câini, pisici, cai, tot ce era considerat necomestibil, totul a mers la hrană.” Mulți au pierdut în perioada foametei rude şi apropiaţi.

Aşa s-a născut ideea de a ridica un monument în amintirea acestor persoane, osemintele cărora zac aici, în cimitirul de la Sofia, „de ani de zile fără lumânări şi acoperite de vălul uitării”, vorba bătrânilor din sat, care răsunau ca un reproş la adresa celor mai tineri.

În sfârşit, după mai multe discuţii şi păreri, a fost luată decizia de a ridica pe aceste locuri un monument întru memoria celor căzuţi în perioada foametei 1946-1947. Iniţiatori de a materializa gândul Aureliei Mocanu a fost, mai întâi, Boris Dibrianschi, care are şi el trei surori decedate pe timpul foamei şi cărora vroia să le înveşnicească memoria. El a fost susţinut de antreprenorul Artur Cojocaru, care a pus şi el umărul la această mare creaţie populară. Apoi s-au ataşat Vitalie şi Natalia Sănduţă, Ion Babără, SRL „Valea Sofiei”, Consiliul sătesc și primăria în frunte cu primarul Veaceslav Magaleas, colectivele gimnaziului și a grădiniței,  Anatolie Grosu, Victor Șerșen, Sergiu Istrate, etc. sofieni inimoși și activi.

Cu eforturi comune a fost acoperit şanţul, pregătit locul, bătătorit cu mecanisme grele, apoi săpată groapa de fundaţie şi turnat fundamentul, pe care urma să fie instalat monumentul. El a fost comandat din piatră de Cosăuţi, după schiţa sofianului Nicolae Schiţco, heraldist, secretar în Cabinetul de Heraldică, și a pictorului Iurii Caminschi, ambii din cadrul Aparatului Președintelui Republicii Moldova, prezenți la eveniment. Cu ajutorul Domnului, lucrarea a fost finisată şi instalată. Şi iată, la 6 iunie, 2019, de Ispas, când Domnul s-a înâlţat la cer, a fost inaugurat oficial şi sfinţit de un sobor de preoţi, în frunte cu Pavel Vuluţă, protopop de Drochia, protoiereu mitrofor.

La eveniment au participat autorii ideii şi executorii: Aurelia Mocanu, Boris Dibrianschi, Artur Cojocaru, cu familiile, Corneliu Padnevici, deputat în Parlamentul RM,  doctorii în știință Gheorghe Brânză și Nicanor Babără, Alic Crivenchi, prorector, Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată, oaspeţi de onoare, invitaţi şi săteni, foarte mulţi săteni, care nu uită urgiile şi consecinţele foametei din acea perioadă. Lumea a venit cu păscuţă şi ouă roşii ca să pomenească persoanele decedate şi să se bucurie de Înălţarea Domnului.

În mormântul comun odihnesc și 97 copii nevinoveți. În memoria lor colectivul SC ”Antracit”, în frunte cu Boris Dibrianschi, au copt și au adus 97 de hulubași. Elevii de la Gimnaziul ”V.Cantemir” au aprins 97 de candeluțe, pe care le-au așezat între floricelele plăpânde. Copiii de la grădiniță au adus și au depus 97 de flori vii.

La intrarea în cimitir stă un monument măreţ “Clopotul memoriei”, inaugurat la 31 august 1990 în memoria sătenilor deportaţi în timpul regimului totalitar. După cum ne-a informat profesoara de istorie Aurelia Mocanu, din greşeală a fost scris “… şi a victimelor foametei organizate în anii 1946-1947”. Acum această categorie de persoane are monumentul lor, „Simbolul credinței”, unde se vor aduna sătenii să-i pomenească.

Sute de mii de vieţi pierdute. Înfometarea a fost calamitatea nenaturală cea mai puternică şi cea mai greu de înţeles. Istoria a fost trăită de strămoșii, buneii şi părinţii noştri, ea trebuie scrisă, înveşnicită, venerată  şi păstrată în Altarul credinţei generaţiilor ce urmează.

Valentina CEBOTARI