Ludmila FURTUNĂ: „Chiar dacă ţara este săracă, pentru spitale trebuie să se găsească bani în primul rând”

Despre chetroşeanca Ludmila Furtună, de 16 ani medic anesteziolog în oraşul Parma, Italia, dar şi despre donaţiile de ambulanţe şi utilaj medical expediate în Republica Moldova, cât şi despre familia ei compusă din soţ şi două fete, “Glia drochiană” a scris deja. De curând, însă, această frumoasă familie a revenit în ţară, toţi membrii ei ferm convinşi să se încadreze în actualitate şi să se implice în prosperarea celulei proprii, dar şi a celei obşteşti. Mai jos reproducem un fracment dintr-un interviu realizat de Irina Papuc.

— Ludmila, când aţi plecat în Italia?

— În anul 2001. Soţul meu era plecat cu un an mai devreme. Eram căsătoriţi de un singur an şi îmi era foarte greu de una singură. Când el plecase, eu eram însărcinată. Am născut fetiţa singură, fără el. Atunci aveam două soluţii – să merg eu acolo să salvez familia, ori să ne întoarcem ambii la greutăţile din Moldova. Nu era uşor, eu studiam medicina şi eram şi însărcinată.

— Aţi plecat fără a absolvi?

— Îmi luasem concediu de maternitate şi am plecat la soţ. Mi-am lăsat fetiţa de doar 7 luni acasă. Despărţirea de ea mi-a provocat atunci o traumă foarte puternică. Poate îmi voi primi pedeapsa pentru decizia de atunci, dar era unica soluţie. Şi acum, când am venit acasă, am fost criticată că ar fi trebuit să o las să absolvească în Italia, căci are 16 ani. Eu n-am putut. Când am lăsat-o în 2001 mi-am jurat că n-o s-o părăsesc niciodată, nici pentru cel mai scurt termen.

Am plecat ilegal, aşa cum plecau majoritatea. Am avut noroc de oameni buni acolo care m-au ajutat să-mi perfectez actele. În 2003 am revenit acasă şi am absolvit Universitatea. În 2005 m-am întors în Parma să-mi continui studiile. Am fost înmatriculată în anul VI.

— Cum aţi avut curajul să vă continuaţi studiile? Era anul 2005 când exista atât de puţină informaţie. Chiar şi acum unii doctori, din frică şi lipsă de încredere în propriile forţe, lucrează în alte domenii după ce emigrează?

— Cu adevărat exista foarte puţină informaţie. Toate actele necesare le-am pregătit de una singură, mi-a fost greu când am făcut programarea la ambasada Italiei din Bucureşti. Erau mulţi care plecau şi era un rând enorm. Pot să zic că a fost o bătaie la nivel informaţional. Eram trei moldovence atunci care treceau prin procedura de echivalare a actelor şi ele chiar au întâlnit dificultăţi, căci au plătit ca să le fie pregătite dosarele. Iar ele costau scump. Poţi să spui că 1.000 de euro au fost bani aruncaţi în vânt. Totuşi, ulterior au rezolvat problemele pe care le-au avut şi au reuşit şi ele.

— Cum au fost studiile? A fost uşor? Complicat?

— Eu am venit de pe băncile unei universităţi direct la altă universitate, deci pot să spun că am testat diferenţele pe mine. În aspect practic stăm mult mai bine, din punct de vedere teoretic noi cedăm. USMF din Moldova este foarte bună. Toţi doctorii care au emigrat tot de-acolo au pornit.  Limba italiană nu este dificilă, se învaţă foarte uşor. Eu am reuşit să o vorbesc după două luni.

— Câţi ani aţi studiat acolo?

— Eu intrasem în anul VI, nu eram obligată să dau toate examenele într-un singur an, aveam posibilitatea de a prelungi la doi sau trei ani. Am reuşit însă să dau într-un singur an toate cele şapte examene şi toate diferenţele din anul V. Am prezentat şi o teză, de absolvire, apoi au fost necesare trei luni de stagiu practic – la un medic de familie, la un internist şi în chirurgie. După aceste trei luni, orice medic trebuie să dea examenul de stat. Deja din acest moment ai dreptul să activezi în calitate de medic, fără rezidenţiat. Aşa fac foarte mulţi medici din Moldova, deoarece ei sunt acolo de unii singuri, fără susţinere şi fără bani. Procedura aceasta îi ajută să-şi găsească mai repede un loc de muncă, ca să se poată întreţine. Fără rezidenţiat există posibilitatea de a te angaja la spitale de îngrijire pentru bătrâni, la Guardia Medica, servicii de noapte şi de weekend, unde înlocuieşti medicul de familie. Sunt foarte mulţi moldoveni care lucrează în acest mod. Eu eram gata să fac acelaşi lucru. Într-o zi m-am gândit că poate reuşesc să dau la rezidenţiat. Nu eram foarte sigură pe mine. M-am gândit că dacă îmi reuşeşte e bine, dacă nu – alternativă deja exista. Şi am reuşit. În februarie 2007 am luat examenul de stat, iar în iulie am participat la concursul de rezidenţiat. Din februarie 2012 am început activitatea de medic cu toate actele în regulă. Pentru cetăţenii non-europeni condiţiile sunt un pic altele, de aceea soluţia a fost să activez ca liber profesionist. Ca şi contribuabil, eşti obligat să achiţi tu toate taxele la stat, ceea ce este o povară foarte mare. În Italia, impozitele constituie 55 la sută din venitul total.

— Cum v-aţi simţit în calitate de medic acolo? Aţi fost acceptată de colegi sau aţi simţit reticenţă din partea nativilor italieni?

— Eu m-am simţit foarte bine. La clinică, cu toţii eram ca o mare familie. Dădeam cu toţii dovadă şi de o muncă armonioasă. Nu ştiu cum se practică aici, dar acolo tuturor pacienţilor li se împărţeau chestionare unde erau întrebaţi şi despre calitatea deservirii. Satisfacţia era 99,9 la sută. Acesta este rezultatul muncii de echipă. E plăcut să auzi că oamenii apreciază munca ta, îţi dă aripi să faci tot mai mult.

— În clinica în care aţi lucrat pacienţii erau obligaţi să poarte bahile? La noi există un cult al bahilelor.

— Nu, curăţenia adecvată cu produse speciale este suficientă.

— Cum aţi reuşit să găsiţi timp şi pentru voluntariat?

— Datorită joburilor de aici am reuşit să cunosc foarte multă lume bună. Sunt oameni extraordinari, ziua muncesc la serviciul lor de bază, iar noaptea vin în serviciul de Urgenţă să facă voluntariat, muncă pentru care nu sunt plătiţi. În cazul meu, am început să ajut sistemul medical de acasă după o tragedie personală. Cumnatul meu a decedat în satul Varniţa chiar din lipsa acordării primului ajutor medical. Oamenii care se aflau lângă el n-au putut interveni la timp, iar ambulanţa a ajuns mult prea târziu. Ca reacţie a durerii pe care am simţit-o, am decis că trebuie să donez o ambulanţă satului Varniţa. Am creat în Italia asociaţia „Renaşterea” împreună cu alţi 19 membri fondatori, printre care 10 medici. Pe toţi i-am cunoscut acolo. Fiind inspirată de sistemul de acolo, mi-am dorit să reuşim şi acasă să pregătim o echipă de voluntari care să poată prelua urgenţe. N-am reuşit însă din cauza mai multor divergenţe de gândire.

Ambulanţa am reuşit, totuşi, să o aducem la Varniţa, am fost susţinuţi de Crucea Roşie, căci lucrăm cu ei. La început a fost foarte complicat, nu ştiam multe lucruri. M-a ajutat Valentina Stratan, deputat în Parlament. Ea a pregătit un proiect de lege şi aşa ambulanţa a ajuns la destinaţie.

Atunci consideram că scopul pe care mi l-am propus a fost parţial îndeplinit, însă cereri de donare a ambulanţelor continuau să vină. Aşa am reuşit până acum să aducem şase ambulanţe în Republica Moldova. Pentru italieni a fost o satisfacţie enormă, căci lor le place foarte mult când pot ajuta şi se bucură că donaţiile lor îşi găsesc utilitatea. Totodată, am reuşit să ajut instituţiile de acasă, iar asta mă bucură enorm.

Din păcate, impresiile despre sistemul de acasă nu sunt tocmai dintre cele mai bune, inclusiv din partea medicilor veniţi din Moldova. Eu îi înţeleg perfect, căci în munca noastră este foarte important să ajuţi pacientul. Dacă n-aş  putea să-l ajut din cauza diferitor lipsuri, atunci mi-ar fi greu. Eu am părerile mele despre acest sistem şi ştiu că aici se face şcoală bună. Situaţia din ţară a adus medicina la acest nivel, dar eu văd că lucrurile se schimbă.

— Aţi primit oferte de muncă până acum sau încă analizaţi piaţa?

— Încă sunt în proces de echivalare a actelor de rezidenţiat din Italia. Desigur, mă informez, dar nu sunt gata să iau o decizie.

— Nu v-aţi gândit să deschideţi o clinică privată?

— Eu nu am adunat atât de mulţi bani. Economiile noastre au mers la pornirea afacerii cu dulciuri. O altă parte din venituri am investit-o în cunoştinţele mele.

— Ce înseamnă să investeşti în tine, dacă vorbim de un angajat medical dintr-un sistem european?

— Tot felul de perfecţionări, fie că sunt la zi sau online. Desigur, costă mai mult cele la zi, unde poţi merge să faci simulări în sala de operaţie. Asta înseamnă să-ţi schimbi tehnicile de anestezie. Alese reuşit, în funcţie de caz, acestea îţi permit să trimiţi acasă pacientul în ziua intervenţiei. În rezultat, pacientul consumă mai puţine medicamente, deci sunt mai puţine riscuri. Pentru clinică este bine, căci se alocă mai puţine cheltuieli pentru internare.

— La câte training-uri mergeţi pe an?

— Există o limită obligatorie de 50 de credite pe an. Un training poate acoperi 15 credite, altul 30 sau 40. Acumularea lor este obligatorie, doctorii care nu respectă această cerinţă riscă să fie sancţionaţi şi chiar destul de dur, până la suspendarea dreptului de a practica medicina.

— Cum au perceput Moldova fetiţele Dumneavoastră?

— Cea mică a fost cea mai încântată, pentru că în sfârşit este lângă tata. Soţul meu s-a întors acum trei ani în ţară pentru a porni o afacere.

— Nu regretaţi decizia de a reveni acasă?

— Nu, noi am făcut foarte multe sacrificii. Soţul era gata să se reîntoarcă în Italia, dar eu am fost împotrivă. Încă ne adaptăm, dar vreau să spun că emoţional mă simt bine aici. Ca acasă.

Irina PAPUC