Lunar din oraş se colectează sute tone de gunoaie
„Vine gunoiul!”, îşi strigă reciproc vecinii, de cum aud claxonul tractorului. De ce, adică, „vine gunoiul”, când, de fapt, el pleacă...
În fiecare zi de marţi, când pe la porţile din mahala se tot opreşte tractorul care colectează gunoiul din gospodăriile orăşenilor, mă prind la gândul: Oare cât gunoi produce zilnic oraşul Drochia? Oare pentru cât timp înainte vom beneficia de terenuri pentru depozitarea deşeurilor de tot felul? Oare cât va mai suporta pământul mizeria pe care o generează zilnic omenirea?
Un timp am locuit la bloc şi, precum toţi orăşenii, scoteam resturile menagere la tractorul „cu claxon”. Aşa era pe atunci. În jurul orei şase, uneori chiar şi pe la cinci, claxonul strident, iar în zilele de odihnă, amarnic de supărător, ne ridica din pat şi ne îndemna să ne curăţim locuinţa de gunoaie. Dar, îmi amintesc, pe atunci nu erau atât de vârvonate caroseriile cu deşeuri. Să zic că lumea produce mai puţin gunoi? Poate! Dar, mai degrabă, oamenii erau mai economicoşi, cumpărau mai puţine produse şi, respectiv, mai puţine sau chiar de fel, nimereau la gunoi. Şi nu erau pe atunci atâtea pungi, nu erau scutece, nu era atâta plastic, atâta ambalaj, de altfel, nereciclabil.
Unităţile de comerţ ni le vând, noi le plătim şi, într-un final, agung la gunoi. Multe, de tot felul şi în majoritatea lor dăunătoare pentru lumea de azi, cea de mâine şi cea de peste zeci, sute de ani.
Dar, m-am dus prea departe, deşi şi asta este o temă ce trebuie să ne preocupe, să ne pună în gardă, să ne facă să gândim.
Pornisem a zice despre noi, drochienii de azi, care acumulăm munţi de gunoaie de tot felul, începând cu cel de la păsări şi animale, vegetaţie de prin grădini şi curţi şi terminând cu resturile de la bucătărie.
Dacă stau să mă gândesc mai profund, mă şi apucă frica: atâta gunoi şi atâtea gunoişti – autorizate şi neautorizate, că, într-adevăr, te iau fiorii.
Mă uit de fiecare dată cu mult respect, dar şi cu jale la bărbaţii din caroseria tractorului care preiau sacii, pungile, căldările cu deşeuri. I-am văzut sub ploaie torenţială, sub arşiţa soarelui, pe ninsori, viscole şi pe vânt. Îşi fac datoria, muncesc în tăcere şi doar arareori ne obrăzesc, întrebându-ne, de unde scoatem chiar atâta amar de gunoaie…
Chiar de unde? Şi ce-o fi cu noi mai departe dacă vom continua să producem mai multe deşeuri decât produse vitale?
Greta BÂRTA, or. Drochia
