Mătuşa Nina Rudean are 103 ani

Deşi trei ani în urmă a împlinit un secol de viaţă, mătuşa Nina (conform actelor de identitate Nionila) Rudean din satul Hăsnăşenii Mari, este o femeie foarte lucidă, cu memoria pusă bine la punct şi cu o vorbă mustoasă, de tot să o asculţi.

S-a născut la 23 octombrie 1914, chiar în, cum zice dânsa, jeliştea primului război mondial. A fost cel de-al patrulea copil în familie. Părinţii nu i-au fost nici bogaţi, dar nici săraci, nu au tras foame, dar, tot vorba mătuşii, nici nu s-au lefăit în averi.

În căsnicia cu Garvril Rudean, mătușa Nina a adus pe lume nouă copii. Doi au rămas pe veci acolo, în copilăria lor, murind de o careva molimă de rând cu alţi copii ai satului.

— Pe ceilalţi şapte, — îmi spune mătuşa Nina, — mi i-a păzit Dumnezeu. — S-au crescut unul pe altul, că noi cu bărbatul munceam pentru a avea cu ce-i ridica. Gavril al meu era mai „parte sus”, era funcţionar, lucra ba brigadier, ba şef la depozit, ba pe la primărie. Avea oleacă de carte şi tot prin diferite slujbe a fost purtat. Eu eram şi la deal, şi la vale. Luam câte două norme şi le isprăveam de rând cu cei care aveau o normă şi încă trei ajutori alături. Ba uneori chiar îi întreceam la muncă. Grăbeam mereu, că mai aveam şi alte „funcţii”: văruiam, puneam nisipul pe pereţi, îmboldeam podurile şi lipeam cu lut. Iar de rând cu astea mai „puneam la loc” mâinile şi picioarele scrântite sau sărite. Da, şi un fel de vraci am fost. Deprinsesem meseria de la un doctor de la Bălţi, Ţariuc îi spunea. Andruşcuţa meu, primul copil venit pe lume şi primul care s-a trecut acum un an (o vreme plânge în surdină cu lacrimi amare de mamă neogoită), îşi scrântise un picior şi l-am dus la Bălţi. Toată lumea cu astfel de probleme mergea la doctorul Ţariuc. Acolo m-am uitat atentă cum făcea, cum sucea, cum freca… Am mai întrebat câte ceva, Ţariuc mi-a lămurit, mi-a arătat. Și am prins. Să-ţi spună lumea din satul nostru şi de prin cele vecine la câţi le-am pus la loc mâinile, picioarele. Iaca chiar şi domnului primar, pe când era copil, i-am îndreptat un deget scrântit la bătutul mingii. Ei, am făcut multe feluri de muncă în viaţa mea. Nu mă laud, dar chiar am fost harnică. Şi munca mi-a plăcut, dar şi trebuia să „dau în cai”, că aveam copii, trebuiau ridicaţi, asiguraţi, puşi la locul lor. Trudeau şi copiii. Cum s-au ridicat unul după altul, aşa şi s-au „pus în brazdă”, tot unul după altul. Am avut norocul de copii cuminţi, cu soveste, harnici, ascultători.

— După părinţi, — intervine Valeriu Varmari, primarul satului, care mi-a şi făcut cunoştinţă cu mătuşa Nina. — Părinţii au fost oameni gospodari, de aceea copiii nu puteau fi altfel. Să vedeţi ce frumuseţe este în ograda mătuşii Nina în fiecare an la Paştele Blajinilor. Că atunci se adună acasă toţi copiii, acum şase la număr, nepoţii — 17, strănepoţii încă 17 şi 2 răstrănepoţi. Aici mai ţineţi cont că fiecare are pereche… Puzderie de lume este în ogradă, iar maşinile formează un adevărat autoparc. Mare bucurie atunci pe capul mătuşii Nina.

— Aşa-i, aşa-i, — susţinu vorba primarului mătuşa. — Copiii şi acei care vin după ei sunt bucuria şi mândria tuturor părinţilor. Și părinţii mei au fost oameni de treabă. Şi buneii de asemenea. Unul din ei, tătuca Gavril, a trăit 110 ani. Şi nu s-ar fi dat în lături să trăiască și mai mult, că tot îl auzeam zicând: „110 ani au trecut ca o zi”.

O ascultam pe mătuşa Nina, care, cum ziceam, este o povestitoare-găselniţă pentru un reporter, şi mă gândeam, de unde în această fiinţă mărunţică atâta suflet, îndârjire şi putere la peste suta de ani? Vara îşi prăşeşte grădina, îngrijeşte florile ce le are zeci de feluri. Dar, oricum, are o vârstă serioasă. De aceea copiii, pe rând, sunt tot pe lângă ea, precum i-am găsit şi de data aceasta.

Liuba BULGARU