Mircea V. Ciobanu: O aniversare în-SEMN-ată. Azi și Mâine
Cu Mircea V. Ciobanu am făcut cunoștință la Drochia, prin ”88, unde ziariseam de ceva vreme.
Tocmai îi apăruse un articol, după cât se pare, și, pentru că era cam spre sfârșitul zilei, Mircea își trase pașii și pe la redacția ziarului drochian. Intra cu un surâs larg, care topea țurțurii și zvânta cărările. Ne-am împrietenit din câteva vorbe, fluizii comunicării împletindu-se rapid, ca nuielele în gard, printre cărțile și… caietele, pe care le citisem.
Ca mari personaje epice ce suntem, am făcut o groază de isprăvi împreună. Voi nara una, aici. Cred că era prin ”90-91 (alde Michelet sau Momsen vor preciza), când Huniunea începuse a bate în retragere pe toate fronturile, acționând în disperare de cauză când cu rachete antigrindină (prin Karabah) sau cu kalașnikovul (în Nicaragua), când cu hârlețul din dotare (la Tbilisi) și lopata (la Vilnius). Începu să se pună și problema revenirii la denumirile istorice ale localităților, ca și la cea a redenumirii străzilor, care înveșniceau în cruciș și curmeziș tot nume de marxiști-leniniști, liberatori (țarsko-komunisticeskogo tolka) din toate secolele și, desigur, puzderie de cominterniști. Nu mai țin bine minte întreg contextul, dar revăd limpede clipele în care împreună cu Mircea și tânărul arhitect al Drochiei, Veaceslav Chițan, examinăm harta orașului întinsă pe cele două mese unite din biroul redacțional al subsemnatului. Harta, deci, întinsă, iar, în capurile noastre, roind, planul unei revoluții (denominative, deocamdată). Eram un „grup de inițiativă” (sintagmă consacrată în epocă), fusesem mandatați de vreo proaspătă mișcare politică, ne solicitase primarul să… punem umărul? S-ar putea să fie câte puțin dintre toate acestea, ba și obligațiile arhitectului de a avea o hartă funcțională a localității, pentru că, între timp, unele tăblițe începuseră să dispară, altele – să-și revendice alte nume și altă vopsea, cele de pe urmă fiind, pur și simplu, vandalizate de urmașii chiaburilor, sătui să locuiască pe străzi ca… Pavlik Morozov etc. Revoluția începuse, lipseau doar hărțile cu denumirile corecte ale străzilor.
În două-trei după-amieze și vreo duminică, am pus pe hârtie lista de nume care urma să fie luată în discuție de Consiliul orășenesc, râzând printre lacrimi și lăcrimând printre râsete, cât puneam pe hârtie și ideile care ar putea convinge bolșevicii din Sovietul care, între timp, nu fără presiunea mulțimilor, se pregătea să devină… Consiliu.
Mi-a revenit cumplita onoare să explic, ore la rând, în Consiliu, nume cu nume, de ce-i bun ăsta și-i „mai puțin potrivit” numele substituibil. Când un marxist cădea, stropșit de vorbele „raportorului”, în locul lui sărea în picioare altul, din gura vreunui consilier, desigur, pentru că și partidul mai avea „rezerve”, din lista proaspeților reabilitați, ca Buharin sau Kolițov, de pildă. Oricum, nu cedam, până -escu nu-și lua locul convenit de „grupul de lucru” sau, mă rog, de inițiativă. Cu forțe speculative, calambururi (din dotările… grupului) și șiraguri de neologisme impenetrabile pentru majoritatea consilierilor, am dus prezentarea la capăt. Așa am botezat Drochia împreună cu Mircea. Au căzut doar câteva propuneri ale noastre, în frunte cu… Marx și Engels, care au fost un fel de ultima redută, pe care n-au vrut s-o cedeze membrii Consiliului orășenesc. Le-am făcut această concesie, bucuroși că evacuasem, din Drochia, partea cea mai însemnată a armatei ideologice în frunte cu Lenin. Fie, ne-am zis, să rămână ceva marxism, dacă tot am izbutit să izgonim leninismul.
După luarea deciziei, Mircea a prezentat, număr de număr, câteva luni de zile, în „Glia Drochiană”, personalitățile care împodobesc azi partea denominativă a hărții localității. S-ar aduna o carte din acele portrete scrise sprinten, cu un gust special pentru detaliul biografic semnificativ. Un singur reproș ne-au făcut câțiva cetățeni, pentru denumirea… „Strada Florilor” (contra… „28 iunie”). Nu-i vorbă, „nu era bună nici cea veche”, dar și noua denumire le suna mai degrabă ca o … aluzie injurioasă… „Știți, avem fete…”.
Viața a mers însă mai departe…
Sărbătorindu-l AZI și MÂINE (Mircea e născut în… 29 februarie!), celebrăm un scriitor a cărui glorie și-o dispută, cu deplină îndreptățire, Drochia, Bălțiul și Chișinăul. Iar, având în vedere și rubrica permanentă din revista „Viața românească”, ar putea să intre în competiție și Bucureștiul. Petreniul, de, ca orice sat de baștină, își caută de griji, lăsând târgurile să târguiască…
LA MULȚI ANI, Mircea!
Nicolae LEAHU
