Natura – generozitate şi bucurie

Natura este lumea reală în veşnică mişcare şi dezvoltare, fenomenul acestei lumini înconjurătoare. Urmărind aceste fenomene, înţelegi cum „gospodăreşte” natura, felul în care trăiesc împreună animalele, păsările, cum se influenţează reciproc şi cum se oglindesc în ochii oamenilor.

Omul, ca parte veşnică a peisajului, este plăcut surprins de sentimentul bucuriei şi al plăcerii creat de imaginile variate şi farmecul din împrejurimi, de imensa forfotă a vieţii.

Rândunica,după legendele pe care le cunoaştem, îşi face cuib la casele oamenilor buni, subliniind şi mai mult unitatea strânsă a omului cu natura. Dar cocostârcul, acel  „tainic vestitor al primăverii”, pasăre călătoare, care se întoarce odată cu zilele calde ale primăverii? Dacă în trecut folosea loc de cuibărit stufărişul şi păpurişul râului Cubolta, acum trăieşte la noi în mahala, în vârful unui stâlp de lumină. Râul (dacă mai poate fi numit râu) a rămas pentru barza noastră numai teren de vânătoare. Merge prin frunzele plutitoare ale plantelor de apă prinzând cu ciocul său lung câte o broscuţă ori un peştişor. Uneori stă la pândă după o creangă aplecată deasupra apei şi îşi aşteaptă prada în apele puţin adânci.

Caută broscuţe şi prin grădinile noastre. Vă puteţi imagina sentimentul de nemărginită bucurie care te cuprinde când vezi atât de aproape pasărea cu gâtul, ciocul şi picioarele foarte lungi. Eşti încântat de ceea ce face acest cocostârc în mediul lui de viaţă. Aduce hrana pentru femelă sub aripile lui mari. Are mare grijă de ea. Locul nostru de baștină a devenit deosebit de pitoresc, datorită prezenței cocostârcului în regiune.

Vine primul. Repară cuibul: parte din crenguţe rânduieşte acolo sus, parte adună pe jos şi le aşează unde e nevoie. Munceşte mult, munceşte cu migală şi o aşteaptă pe cea care îi va fi alături, fiindcă nu poate trăi singur, are nevoie de o femelă. Împreună vor da naştere la o nouă generaţie şi noi, cu toată mahalaua, urmărim cum fac faţă aceste vieţuitoare la schimbările provocate de starea vremii, de climă. Când plouă, stau lipiţi unul de celălalt (probabil, să nu se ude ouăle), iar noi numai ne rugăm pentru binele lor. Urmărind pe geam priveliştea tristă, te cuprinde mila. Dar e ceva feeric în ceea ce vezi. Credeţi-mă!

Da când bate uneori câte un vânt puternic? El, cocostârcul, stă în bătaia vântului, protejându-și femela. Doamne! Câte avem de învăţat de la aceste necuvântătoare!                                                                                                                                  Nefavorabilul an trecut i-a afectat şi pe ei: puii nu s-au născut. Dar nu au cedat, nu au cerut ajutorul nimănui. Îşi continuă viaţa mai departe împreună, cu dragoste şi devotament unul faţă de celălalt.

  Chiar dacă nu e pasăre cântătoare, sunetele emise de el pentru noi sunt unice şi scumpe sufletului, fiindcă ne fac parcă mai înţelepţi, mai buni la inimă (şoferii micşorează viteza când trec pe alături: să nu-i sperie, să nu-i deranjeze). Şi noi vorbim cu aceste personaje, care ne cer dragostea.

Duminicile ne apropiem şi urmărim perechea mai îndeaproape. Să ştiţi că ei sunt comunicabili. Ne urmăresc la rândul lor cu privirea, ni se părea şi ni se pare, că intrăm într-un dialog cu minunea de sus. Într-un dialog cu ceea ce tace, într-un dialog al sufletului. Astfel devenind pentru toţi vecinii şi mai dragă, şi mai scumpă. Te linişteşti. Mai uiţi de griji şi de nevoi, vezi viaţa în alte culori – influenţă benefică asupra sănătăţii.

Mai ales când te gândeşti că cocostârcul nostru poate fi un urmaş al celuia din pastelurile lui Vasile Alecsandri. Şi dacă această faptă a naturii e o taină? E posibil s-o descifrăm?

Emoţiile surprinzătoare, pasiunea, ce te cuprinde şi te stăpâneşte la urmărirea frumoaselor locuri de baştină, trebuiesc păstrate în inimă şi nu descifrate. Iar cocostârcul nostru, îmbrăţişând soarta, pleacă în toamnă fără viză, fără paşaport de străinătate…

Galina SPINATI, Gribova