Vorba bătrânilor, slabă nădejde că această scrisoare va trezi sovestea şi omenescul în făptaş, dar nu pot să nu mă indignez în mod public.
Ceva timp până la Paşte, am plantat patru mesteceni în preajma fântânii proaspăt curăţate, amplasată la intersecţia străzilor Alexandru cel Bun şi Eternităţii, din sectorul fabricii de combifuraje din or. Drochia. Pentru a se prinde aveam grijă săii ud la timp, încercam să-i protejes de îngheţuri. În urma eforturilor, doi copăcei au prins la puteri şi creşteau, din nou, vorba veche, ca din apă. M-am bucurat mult că în vară trecătorii vor putea beneficia nu doar de o cană cu apă rece, dar şi de un pic de umbră. În regiunea dată nu mai este o altă fântână, care să ofere toate beneficiile unui popas pentru drumeţul obosit. Tocmai de aceea, îmi plăcea să mă gândesc că va veni timpul şi sub freamătul gingaş al frunzelor de mesteacăn îşi vor da întâlnire tinerii, îşi vor odihni pasul călătorii…
Dar, în noaptea Paştelui Blajinilor, cineva a săpat mestecenii, lăsând vitregă casa rădăcinilor lor şi lipsite de realizare visele mele. Ţinând cont de faptul că mestecenii au fost furaţi în ajun de Paştele Blajinilor, când unii gospodari, aflaţi pe ultima sută de metri a zilei răposaţilor, mai „împodobesc” mormintele cu câte un copăcel, o floare, presupun că acel de i-a săpat i-o fi plantat la vreun mormânt. Poate în memoria părinţilor, poate drept dar fratelui, mângâiere surorii, umbră soţului sau soţiei…
Eu unul, însă, nu înţeleg! Nu încape în mintea mea, cum poţi fura de la fântână? Cui i s-a ridicat mâna să sape mestecenii plantaţi nu în ograda cuiva (deşi şi acesta e un păcat!), ci LA FÂNTÂNĂ! Îmi amintesc, buneii îmi spuneau mereu, că este un mare păcat să faci rău izvorului, fântânii şi că cel de îndrăzneşte să pângărească aceste daruri sfinte date oamenilor spre folosinţă, neapărat va da de belea. Acum, dacă este aşa, chiar nu-mi pare rău de făptaş.
Vitalie COTONEŢ, or. Drochia
