O felie de pâine
Toţi trăim, muncim şi obţinem succese între oameni. Astăzi, când virusul nenorocit ne-a izolat, înţelegem prea bine, că nimeni nu poate reuşi de unul singur.
Grupurile de vecini dezvoltă între ei sentimente şi relaţii diverse: de simpatie, de încredere, dar mai ales, interes pentru viaţa altora. Adică a celor vârstnici, neputincioşi, care aşteaptă ca grija celor din jur să le bucure sufletele.
Femeile gospodine de la sate şi astăzi mai coc pâine în cuptoarele părinţilor. Şi dacă mireasma de pâine proaspătă, acele resurse modeste de trai, se răspândeşte prin toată mahalaua, atunci trebuie neapărat să baţi la uşa mătuşii de peste drum cu o bucăţică numai ce scoasă din cuptor.
E o tradiţie frumoasă, veche, păstrată de moldoveni cu sfinţenie. Şi iată-ne la poarta mătuşii.
Numai după ce a sărutat pe o parte şi pe alta pâinea cea de toate zilele, a mirosit-o îndelung, bătrâna ne-a răspuns la bineţe.
– Şi mama mea cocea pâine, – a zis stăpâna, după ce ne-a invitat la masă, ca să împărţim cu ea binele şi răul, adică să gustăm din cele de pe masă: pâine cu gust deosebit, vin, sare, bucurie, lacrimă şi tăcere…
Într-o rânduială anume, bătrâna începe să povestească despre mama sa. Cum, aplecată asupra copturilor, cu mişcări încete, domoale, calm şi liniştit, împărţea celor şase copii câte o felie delicioasă. Era o mare cinste să primeşti primul din mâinile mamei, calde şi ele, o bucăţică de cozonac sau de colăcel. Ceva simplu, obişnuit, dar, în acelaşi timp, important şi semnificativ.
Noi, vecinele, îmbătrânite la rându-ne, pătrunse de propriile lumini şi umbre, înţelegem că dispoziţia calmă dovedeşte conştiinţa împăcată, seninătatea, liniştea sufletească din jurul mesei. Iar coptul pâinii e o artă culinară, un meşteşug anume ce aduce multă bucurie.
Femeia îşi întrerupea şirul amintirilor prin tăceri tulburătoare şi noi îi înţelegeam durerea. Mare ne-a fost mirarea şi uimirea când bătrâna a măturat în palma tremurândă toate firimiturile de pe masă şi le-a dus încet la gură. Apoi a mulţumit de sare şi de pâine şi şi-a făcut semnul crucii.
Ne-am ridicat negrăbit de la masă pentru a nu provoca o şi mai mare durere inimii care suferă. Pâinea cea albă parcă aprofundase şi mai mult umbre îndelungate pe frunţile noastre. Am încercat să alăturăm singurătăţii câte un cuvânt, sfătuind în şoaptă, ascultând amintiri şterse cu un sens anume.
Uitaţi de ură, lăcomie! Luaţi o felie de pâine şi treceţi pragul unui bătrân. Veţi auzi cum felia îndeamnă la viaţă: „Trebuie să trăieşti şi să-ţi faci datoria”. Mergeţi pe calea cea omenească, care n-are început, dar care, pare-mi-se, nici capăt nu are.
Galina SPINATI, Gribova
