„Mostra” din preajma Gării feroviare Drochia. © Nelly CIOBANU/GD
Un monolog imaginar al „părăsitelor” Drochiei, ar arăta cam în felul următor:
— Stimaţi responsabili de la conducere, de rang raional şi urban! Fie-va milă de noi. Suntem zeci de clădiri părăsite, necăjite, nu are grija nimeni de noi. Mulţi vin, ne privesc şi întreabă a cui suntem. Nu avem ce le răspunde, că nici noi nu ştim. Nu am vazut stăpânii de ani de zile. Foarte ne-am dori să fim şi noi precum suratele noastre de alături: frumos amenanajate, ajustate, îngrijite. Pânâ la urmă ar fi cu cale să trebuim şi noi cuiva, nu doar celor care îşi marchează teritoriul când vin de la discoteci. Ne-am adunat aici în poze câteva clădiri mai rebele şi ne adresăm mai marilor raionului şi oraşului. Nu mai putem răbda, suntem pe picior de prăbuşire. Situaţia nu mai este de tolerat. Noi putem fi de folos, bunăoară, pentru bătrânii adunaţi într-un azil, pentru copiii care să se ocupe în cadrul unui centru de creaţie, pentru familiile vulnerabile, care să se adăpostească pentru un timp într-un cămin social sau chiar să fim pe rol de azil pentru maidanezii care au împânzit oraşul. Vrem să ţineţi cont de faptul că noi mai putem fi de folos. Odată ce nu trebuim stăpânilor precedenţi (Dumnezeu ştie cine o fi fiind), să aducem folos celor care au nevoie de noi.
Text Cristina JITARU
Foto Nelly CIOBANU
