Paștele, pe când Dumnezeu „nu exista”
Învierea Domnului este una dintre cele mai importante și mai frumoase sărbători creștine.
În această zi, conform tradiției, oamenii de bună credință merg la biserică, sfințesc pasca și ouăle roșii, iar după ce se înfruptă din bucatele sfințite, se adună cu rudele și prietenii la o masă „cu de toate”, pentru a împărtăși între ei bucuria acestei mari sărbători.
Dar, așa a fost nu întotdeauna. În perioada sovietică, când „Dumnezeu nu exista”, iar a fi creștin era și neconvenabil, și condamnabil (din punct de vedere social-politic), sărbătorirea Paștelui era destul de anevoioasă și chiar riscantă.
De rând cu distrugerea bisericilor, confiscarea pe scară largă a bunurilor acestora și arestarea preoților, conducerea sovietică desfășura o largă campanie de persecutare a creștinilor și de combatere (nimicire) a sărbătorilor acestora. Și după cum, în concepția comuniștilor, religia era opiu pentru popor, Paștele era cea mai mare și mai periculoasă doză…
Pentru lupta cu biserica și, în special, cu valorile creștine, conducerea „soiuzului” a cheltuit miliarde de ruble, tone de hârtie pentru rapoarte (și donosuri) și un număr impunător de activiști-ateiști.
Astfel, în 1929, după proclamarea libertății propagandei antireligioase, lăcașele sfinte au început a fi impozitate. Din cauza că taxele erau exorbitant de mari și creșteau de la o zi la alta, preoții, practic, erau obligați să accepte lichidarea lăcașelor sfinte…
Respectiv, în spațiile eliberate de altar și icoane, în ajunul Paștelui se organizau spectacole teatrale și tot felul de „samodeiatelinostiuri” (show-uri de amatori), care aveau drept scop distragerea atenției societății de la sărbătorirea Învierii Domnului.
În așa fel, autoritățile comuniste au înlocuit serviciul divin din duminica Paștelui cu un eveniment acceptabil pentru omul sovietic: așa-numitul „Paștele Roșu”. Acesta consta în faptul că tineretul se aduna în grupuri și organiza un fel de „drumul crucii comunist”, or o procesiune antireligioasă cu făclii și lozinci ateiste…
În 1930, autoritățile sovietice chiar au transferat Paștele pentru ziua de joi, iar ziua de duminică au declarat-o lucrătoare. În acea zi, brigăzile de muncitori erau ținute în câmp mai mult decât de obicei, copiii erau duși în diferite excursii, în timpul cărora li se citeau lecții despre cum sărbătorirea Paștelui promovează huliganismul și beția. Iar în Vinerea Mare, pentru elevi erau organizate serate de dans. (Ba, din cauza vigilenței KGB-ului, doritorii de a se spovedi în Postul Mare, își scriau păcatele pe hârtie, după care, prin persoane de încredere, le transmiteau preoților. Iar după Paști, școlarii erau verificați la mâni, ca nu cumva să aibă-n palme „urme” de ouă roșii)…
Paradoxal, dar în timpul intrării URSS în cel de-al doilea război mondial, religiozitatea sovietică a crescut considerabil. Însuși Stalin, în discursu-i cu privire la începerea războiului pentru apărarea Patriei, s-a adresat poporului cu bisericescul „frați și surori”… Iar din 1943, Patriarhia Moscovei era deja intens folosită ca metodă de propagandă externă…
Pe plan intern, totuși, ateismul a fost promovat până în perioada gorbaciovistă. Dar, odată cu destrămarea URSS – Dumnezeu a „reînviat”… Atât în discursurile comuniștilor „rămași la putere”, cât și în jurămintele „lingăilor” acestora, care astăzi își zic socialiști și chiar democrați… Pentru adevărații creștini, însă, EL a rămas veșnic!.
P.S. „Hristos a înviat, dragi tovarăși creștini!”.
Andrei BULGARU
