„Pe chip i se așternuse un zâmbet larg, plăcut, expresia unui sentiment…”

În ultimele zile, înainte de a se externa din Secția COVID, seara și dimineața, o auzeam cântând. Lin, măgulitor, cu voce duioasă, plină de nostalgie, probabil, după cei dragi.

Într-o zi nu am rezistat și m-am ivit de după ușorul ușii, intrarea este interzisă, doar cu mască, la distanță. Am surprins-o cu ochii la geam fredonând o melodie de suflet. La început nu m-a observat, era prea aprofundată în lumea ei interioară, în gândurile ei. Dar peste ceva timp, parcă simțindu-mi privirile, întoarse capul spre ușă. Pe chip i se așternuse un zâmbet larg, plăcut, sentimental…

– Au venit și clipe de bucurie, – am întrebat-o în loc de „Buna dimineața!”.

– Da-a-a-a. Poate îmi vor da drumul acasă, că tare-i sățos aici.

Am făcut cunoștință, este Lidia Crâșmaru din s. Țarigrad, lucrătoare tehnică la Casa de cultură din localitate (iată de unde vine și dragostea de cântec, mi-am zis…).

S-a îmbolnăvit, ca și multă altă lume, fără să știe de unde și cum, dar s-a simțit obosită, sleită de puteri, fără drag și fără sevă de viață. La început nu-i venea a crede, dar, nu a avut încotro, tusea o dădea gata. Și oboseala. A fost internată, două săptămâni de tratament au trezit-o la viață, i-au readus oprimismul, speranța în ziua de mâine. Simțea, că se apropie momentul externării, dar, înainte de aceasta, obligatoriu, mai trebuie de făcut investigații, testul și rentghenul. Iată ultimul rezultat a derutat-o – i-a fost descoperită o pneumonie, de care toți se tem, dar nu toți scapă și pe care n-o bănuia, decât doar prin oboseală și dificultăți de respirație.

Și iar tratament.

În fiecare seară, când își aerisește salonul, se așează pe scaun în coridor și vorbește cu cei de acasă, cu familia fiului, care locuiește în sat, cu copiii, rudele, nepoțica mai mică. Cel mai mare dor, desigur, îl poartă pentru cei „de peste mări și țări”, adică pentru familia fiicei și cei trei nepoți, aflați cu traiul în orașul Toliatti, Rusia. Atâta grijă, atâta gingășie, atâta atenție se desprinde din fiecare cuvânt al ei când vorbește cu ei, cum o poate face numai o mamă duioasă și grijulie. Și dorită de copii. Fiecare frază este amestecată cu valuri de căldură, iar  vocea-i tremură, vibrând ușor. Pune atâta gingășie în timbru, atâta grijă de sănătatea lor, atâta dor ce le poartă…

Toate mamele-s la fel duioase, iubitoare, atente, dar Lidia Crâșmaru e deosebită. Prin ce?, – încercam să-mi explic. La trecerea zilelor enigma s-a dezlegat: prea dur a fost COVID-ul cu ea, prea departe îi sunt copiii și prea pe neașteptate i-au apărut complicații imprivizibile…

Dar, prin străduința medicilor, a Celui de Sus și cu susținerea pacientei, criza încetișor a cedat, a fost depășită. Iar când Lidia Crâșmaru a înțeles acest lucru, dimineața, uitând-se pe geam cum răsare soarele, reflectându-se în straturiie lucii de zăpadă, radiiind mii de steluțe și împrăștiind în jur o frumusețe amețitoare dispoziția ei genera muzică. Cum să nu cânți, când sufletul îți palpită de bucurie, că ai învins virusul, că familia îți este bine, că afară e senin și soare…

Unii pacienți se opresc pe coridor pentu câteva clipe și ascultă vocea Lidiei Crâșmaru, ce se revarsă lin peste saloane și peste sufletele celor ce încă nu cântă…

Valentina CEBOTARI