Profesorul Dumitru Bunescu la 90 de ani
În condiţiile acestei ierni cu temperaturi îngăduitoare, primăvăratice, după Botezul Domnului, cu zile însorite, ce ne imprimă în suflet drag de viaţă, mă uit prin geam, unde pe liliacul de sub fereastră mă amuză un stol de vrăbiuţe, care sar de pe o crenguţă pe alta, legănându-se, apoi – zbâââr! Dispar ca în scurt timp să revină. Şi iar sar de pe o crenguţă pe alta.
Tot aşa şi gândurile mele sar sprintene, cu o viteză inimaginabilă, prin asociaţii, de la un timp la altul, de la un obiect la altul, de la un om la altul. Aşa până m-au adus prin anii ”50 în ograda şcolii medii Chetrosu. Apoi apar şi imagini: pe cărarea de la marginea estică a satului ce vine dinspre Şureli şi dă în ograda şcolii vedeam deseori trecând în orele după amezii doi tineri: un bărbat şi o femeie. Mergeau încet, ca la o plimbare, discutând între ei. Erau îmbrăcaţi delicat, în pardesiuri. Acestea le imprimau o imagine de oameni intelectuali. Intuiţia mea n-a dat greş. Aveam să aflu mai târziu, că aceştia erau învăţătorii Dumitru şi Olimpiada Bunescu şi megeau acasă de la şcoala de şapte ani din Şureli, unde el, bărbatul, era şef de studii. Şi era abia al doilea an de la absolvirea Institutului Învăţătoresc din Soroca.
Dar încă peste un an, cum îmi spunea deja el însuşi, i s-a propus funcţia de director al şcolii de 7 ani nr. 2 din Chetrosu (din jos). Oferta l-a surprins cu o uşoară teamă, incertitudine, dar a învins îndoiala şi a acceptat. Avia abia 25 de ani şi era cel mai tânăr director în raion. Era energic, ager, cutezător. Providenţa l-a înzestrat cu toate calităţile necesare unui pedagog. Pe faţa-i luminoasă i se imprimau gândurile, doleanţele, încât oricine le putea înţelege uşor şi accepta. Vorba lui blajină, liniştită, dar sigură, hotărâtă, convingătoare îi captiva pe oameni, îi făceau să-i dea ascultare. El se deda lucrului în şcoală, se afirma ca un bun organizator al învăţământului. Este adevărat, că pentru a schimba nişte lucruri aşa cum şi-ar fi dorit, se cerea multă muncă insistentă, dar cu răbdare.
O problemă ce mai persista la nivel de stat era şcolarizarea. Copiii abandonau şcoala, iar părinţii motivau indiferenţi: „i-ajunge şi 6 clase, că n-o să iasă profesor”. Tânărul director Dumitru Bunescu a apelat la implicarea şi ajutorul deputaţilor săteşti, activiştilor, conducătorilor. Au călcat glodul satului şi învăţătorii. Şi problema s-a iepuizat.
Nici procesul de învăţământ „pe vechi” nu se mai putea tolera.Se cereau eforturi, muncă creativă pentru a revigora lucrul metodic. Aceasta era o preocupare permanentă a directorului şi a şefului de studii Alexandra Fluieraru. Dar nepăsarea, lâncezeala, neglijenţa persistau.
Ca o stea luminătoare a venit de la Bălţi în şcoală învăţătoarea Nina Madonici. A adus cu sine multe materiale didactice confecţionate de ea însăşi. Ştia a incita şi a menţine atenţia elevilor. A dat lecţii deschise şi a incitat şi interesul învăţătorilor. Efectul a fost cel aşteptat, lucrul educativ în şcoală s-a înviorat.
Un nou imbold a dat lucrului şi noul şef de studii Iosif Belinschi. Acum era, cum rar se întâmplă, o coincidenţă de caractere, interese, opinii, pasiuni, tendinţe. Împreună, directorul şi şeful de studii, căutau, discutau, se contrau, găseau soluţii drepte, îşi exprimau părerea colegilor şi fiecare înţelegea, că lucrul de instruire şi educaţie e creator şi cere participarea activă a tuturora. Se consolida colectivul. Despre şcoala nr. 2 din Chetrosu în genere, şi despre unii învăţători aparte se vorbea de bine în referat la conferinţă. Numele lui Dumitru Bunescu devenise larg cunoscut în raion, dar nu era el omul care să se oprească la cele obţinute. Numărul copiilor creştea, dar clădirea şcolii devenea neîncăpătoare. El mai visa la timpul, când elevii vor putea învăţa într-un singur schimb. Era nevoie de a construi o clădire suplimentară. Aşa cu contribuţia colhozului, părinţilor, şi chiar a elevilor, au ridicat un bloc pentru 4 săli de clasă. Iar la lucrările de finisare s-au încadrat chiar şi învăţătoriii.
În acel an, 1962, directorul Dumitru Bunescu, a fost ales delegat la Congresul II republican al învăţătorilor de rând cu corifeii Victor Granevschi, Fiodor Moroşanu. Acolo i s-a prins la piept medalia „Pentru vitejie în muncă” şi i s-a conferit Titlul onorific „Eminent al învăţământului din RSSM”.
Revenind la muncă, iară gânduri, idei, sfaturi ingenioase, demersuri, umblături temeri şi înseninări, siguranţă şi îndoieli, ghinion şi reuşite, amar şi bucurie, dorinţă şi răbdare, insistenţă şi muncă cu uitare de sine până când visul lui sacru s-a împlinit. Cu contribuţia financiară a Guvernului a fost construită o şcoală nouă cu 16 săli de clasă pentru 640 de locuri. În 1970 a fost dată în folosinţă.
Acum, când condiţiile deveniseră excelente, cadrele s-au statornicit, şcoala a devenit izvor de lumină şi înţelepciune. La fiecare învăţător uşile erau deschise oricând şi pentru oricine, lecţiile se ţineau la nivel înalt ştiinţific şi metodic.
Tot ce s-a făcut în şcoală, – spune cu mândrie directorul, – se datorează şi muncii şefilor de studii: A. Fluieraru, I. Belinschi, G. Ţurcanu, învăţătorilor N. Madonici, N. Capcelea, M. Mazur, M. Batâr, E. Batâr, I. Bunescu, L. Zuza, O. Bunescu, E. Surlaru, N. Rusu – mai toţi.
Când a fost să plece la pensie pe o elevă de-a lor, pe Emilia Surlaru, învăţătoare de limba franceză, a recomandat-o la funcţia de director. Şi n-a greşit. Ieşirea la pensie, „la odihna binemeritată” a directorului Dumitru Bunescu e un fel de a spune. Deşi la pensie era şi soţia Olimpiada, remarcabilă profesoară de istorie, cu care au creat, se poate de spus, un centru, un cabinet pedagogic ştiinţifico-metodic familial, unde mai degrabă din obişnuinţă, dintr-o cerinţă din interior decât din necesitate practică, citeau, discutau, căutau adevăruri, fostul director pe o durată de 40 de ani simţea deseori nevoia de-a căuta răspuns la întrebările ce-l frământau, şi în exterior. Şi venea la şcoală, între ai săi.
Bucuria revederii era din ambele părţi. Vremea trecea, vremurile se schimbau, dar din vorba sătenilor era limpede, că el e legat pe veci de şcoala, căreia i-a slujit toată viaţa: „şcoala lui Bunescu”, „la şcoala lui Bunescu”… Poate de aici a venit ideea Domnicăi Novac, profesoară de istorie, şi elevilor săi de a trece numele lui Dumitru Bunescu pe frontispiciul clădirii şcolii. Ideea a fost susţinută cu însufleţire de toţi elevii Gimnaziului nr.2, de părinţi, de cadrele didactice în frunte cu directoarea Emilia Surlaru. Au urmat demersuri şi aprobări unanime – „Gimnaziului nr. 2 Chetrosu i se conferă numele „Dumitru Bunescu”. Pe 16 februarie 2008 gimnaziul, satul Chetrosu şi oaspeţii lui au sărbătorit acest eveniment remarcabil, unic în raion.
Au mai trecut 12 ani. De pe înălţimea alpină a vârstei sale nonagenarul Dumitru Bunescu se gândeşte cu mândrie îndreptăţită nu doar la frontispiciul de la intrare în gimnaziu, ci la toată curtea, la clădiri, la sălile de clasă, la cabinete şi muzeu, la colegii de breaslă (elevi de-ai săi), la elevii meditativi sau zglobii. Acesta este tabloul întregii vieţi active, angajate. Aceste gânduri, acest tablou îl înviorează, îi dau vigoare, dorinţă şi speranţa de a se împlini.
Cu ocazia impresionantului jubileu îi dorim ilustrului pedagog şi prestigiosului organizator iscusit şi temerar al învăţământului, venerabilului nonagenar Dumitru Bunescu sănătate, voie bună, pace în suflet, bucuria fiecărui răsărit de soare. Aceleaşi dorinţe le avem şi pentru stimabila profesoară, doamna Olimpiada, care mereu are grijă să-i facă soţului viaţa mai liniştită şi mai frumoasă.
Să ne trăiţi mulţi ani!
Vitalie ZAGAIEVSCHI
