Să ne amintim: Acum ceva ani în urmă orașul Drochia ocupase câțiva ani la rând locul întâi în Concursul republican „Cea mai verde, mai salubră şi mai amenajată localitate”
Valentina POPERECINÂI, șefă, Secția Înverzire și Salubrizare, primăria orașului Drochia: „Nu am nici cuvinte pentru indignare, nici rațiune pentru percepere”
Ieri la redacție a intrat, doborâtă emoțional, Valentina Poperecinâi, șefa Secției Inverzire și Salubrizare de la primăria orașului Drochia. Din prag a rostit cu năduf și disperare:
– Nu am nici cuvinte pentru indignare, nici rațiune pentru percepere!
Când și-a mai tras sufletul a prins a povesti:
– Dacă nu mai trudesc și oamenii aceștea de la salubrizare! Dacă nu se mai trezesc și ei cu noaptea în cap pentru a reuși să curețe străzile până a merge orășenii la muncă! Dacă nu mai prestează și ei servicii mari pe bani extra puțini! Chiar nu știu dacă mai este vreo categorie de lucrători care să aibă un asemenea volum de lucru, să muncească necondiționat și mereu să aibă senzația că bate pasul pe loc. Asta pentru că mulți dintre stimații noștri orășeni nu le respectă nici cât e negru sub unghie munca și, parcă înadins (dar poate chiar și înadins?!), aruncă gunoaiele acolo unde numai s-a făcut ordine.
Oare cine poate să-mi explice, ce este în mintea oamenilor care aruncă pe unde apucă gunoiul scos din casă, strâns din curte, din gospodărie? De ce să nu-l ducă la locurile create special în acst scop? Cum poți să arunci pachetele cu resturi menajere de tot soiul alături de tomberon? Chiar este atât de greu să ridici puțin mâna și să-l pui în ladă?
Dar asta e încă floare la ureche! De-o habă de vreme nu știu cine și câți orășeni și-au făcut obișnuință de a pune sacoșele cu gunoi direct pe băncile instalate pe strada centrală și destinate pentru odihnă. În fiecare zi tot colectăm aceste pachete, pentru că a doua zi să descoperim altele. Asemenea „surprize” găsim permanent și sub copacii din Parcul Central.
Sincer, mă doare sufletul… Am impresia că noi, aceștea de la salubrizare, nu facem altceva decât ne luptăm cu morile de vânt. Credeți-mă, este foarte durut. Și mi-i jale enorm de colegii mei, care de fiecare dată se văd nevoiți să curețe și să tot curețe, să măture și să tot măture, să care gunoaie parcă izvorâte peste noapte.
Am ascultat monologul deznădăjduit al Valentinei Poperecinâi, negăsind ce să-i spunem. Or, nu are explicație o atare stare de lucruri! Astfel că ne limităm în a reda cuvânt în cuvânt exasperarea dânsei în speranța că poate se va conecta rațiunea celor vizați.
Liuba BULGARU
