Sărbătoare plină de tradiție și mândrie locală

Departe, printre dealurile Sorocii, s-a născut o așezare din dorința oamenilor de a găsi un loc unde pământul să prindă viață sub mâinile lor truditoare. În anul 1922, satul Ghica Vodă (astăzi Miciurin) a prins rădăcini pe moșia Valea Țarigradului, oferind locuitorilor săi pământ roditor și un viitor. Era perioada reformei agrare de după Marea Unire, când pământurile marilor moșieri erau împărțite țăranilor mici și mijlocii, iar acestei comunități i s-a oferit ocazia de a-și clădi viețile într-un „sat nou.”

Cu fiecare an ce trecea, satul a crescut împreună cu oamenii săi, care au ridicat case din lemn și bordeie simple, dar au semănat și grâul speranței într-un pământ care promitea belșug. Primul locuitor, Vasile Perceac, a fost cel care a dat startul educației în sat, construind prima școală chiar pe terenul său, deschizând astfel porțile către viitor pentru copiii satului.

Anii au adus însă și vremuri de încercare. Mulți dintre fiii satului au fost chemați pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, luptând cu vitejie, iar unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. După război, satul a fost lovit de deportări și represalii, iar numeroase familii au fost smulse din rădăcinile lor și trimise în lagărele înghețate ale Siberiei. Dar chiar și în fața acestor încercări, oamenii din Miciurin au rămas drepți, cu suflete pline de omenie și brațele gata să ajute pe oricine avea nevoie.

Schimbările au continuat după război. În 1949, satul Ghica Vodă a primit numele de Miciurin, în cinstea marelui biolog rus Ivan Miciurin, un pionier al agriculturii moderne. A fost o schimbare ce reflecta noile vremuri politice, dar spiritul satului a rămas același. Oamenii au continuat să lucreze pământul, să crească recolte și să își păstreze tradițiile vii, indiferent de greutățile care au venit odată cu regimul sovietic.

Miciurinul de azi este rezultatul a decenii de muncă, sacrificii și speranță. În fiecare casă, fiecare grădină și fiecare zâmbet al locuitorilor se simte istoria unei comunități care a trecut prin suferință, dar care a învățat să își păstreze omenia. Aici, oamenii sunt primitori, modești și hotărâți să nu lase trecutul să fie uitat, chiar dacă timpurile s-au schimbat.

Duminică, 13 octombrie 2024, în inima satului Miciurin, o fărâmă de istorie și tradiție s-a rescris sub cerul blând al toamnei. Casele și grădinile s-au umplut de zâmbete, miros de bucate alese și muzică populară ce părea să vină dintr-un alt timp, din vremuri când totul era simplu, dar atât de plin de sens. A fost ziua în care satul Miciurin și-a sărbătorit hramul, sub auspiciile proiectului raional „Satul meu, mândria mea,” o inițiativă pornită de Președintele raionului Drochia, Vasile Cemortan, un om care a înțeles că adevărata putere a comunităților stă în trecutul lor, în oamenii simpli care, de-a lungul vremii, au construit cu mâinile lor destine de neclintit.

Au fost prezenți la eveniment cu frumoase cuvinte de felicitare și Vitalie Josanu, șeful adjunct al Oficiului Teritorial Soroca al Cancelariei de Stat, vicepreședinții raionului, Tatiana Botnar și Igor Jidraș, și primarii din localitățile vecine: Sergiu Rusu, s.Țarigrad, Vitalie Munteanu, s. Ochiul Alb, Eduard Podcovali, s. Nicoreni, Veaceslav Magaleas, s. Sofia. De asemenea, nu au lipsit Vladimir Calaraș, ex-președintele raionului și băștinaș din Miciurin și Valerian Gherman, fost președinte al gospodăriei locale, oameni care au contribuit la dezvoltarea acestui sat.

A fost o sărbătoare ce a adunat nu doar locuitorii satului, ci și oaspeți veniți din toate colțurile raionului, căci Miciurinul a devenit, pentru o zi, un magnet de tradiții, ospitalitate și voie bună. În scuarul Casei de Cultură, loc ce păstrează ecourile atâtor evenimente culturale de-a lungul decadelor, oamenii s-au adunat cu bucuria simplă de a fi împreună. Președintele raionului, Vasile Cemortan, cu un zâmbet cald și cuvinte alese, a mulțumit comunității pentru implicarea lor necondiționată în proiect. A oferit o diplomă de gratitudine primarului satului, Anatolie Nicu, nu doar pentru organizarea evenimentului, ci pentru tot ce a făcut de-a lungul anilor pentru acest loc. În ochii celor prezenți se putea citi nu doar respect, ci și o recunoaștere tacită a unui om care, precum un gospodar autentic, își pune satul pe primul loc.

Dar sărbătoarea nu a fost despre oficialități sau despre diplome. Ea a fost despre oameni. Oamenii simpli care, pe lângă munca de zi cu zi, găsesc mereu timp să își celebreze tradițiile, să își cultive legăturile cu trecutul. Bucatele tradiționale, pregătite cu migală și dragoste de către Zaid Dzonmamadov și Mila Zelinscaia, au îmbiat pe toți la mese încărcate, iar parfumul copt al pâinii și al sarmalelor fierbinți a completat perfect atmosfera. La mesele lor, sătenii nu vorbeau despre politică sau bani. Vorbeau despre vremurile trecute, despre hramurile din copilărie, despre anii în care dansurile se învățau în bătătura casei, iar cântecele erau transmise din tată în fiu.

Evenimentul a fost moderat cu eleganță și profesionalism de către Cristina Țurcanu, șefa Direcției de Cultură, Turism, Tineret și Sport Drochia. Cu o prezență caldă și o energie molipsitoare, Cristina a ghidat publicul prin momentele pline de emoție ale sărbătorii, reușind să creeze o legătură strânsă între cei prezenți și valorile culturale ale comunității. Felul ei natural de a interacționa a adus un plus de farmec evenimentului, subliniind importanța fiecărui moment și fiecărei persoane implicate.

Pe scenă, micii artiști de la IET „Licurici”, sub atenta îndrumare a directoarei Tatiana Rudcovschi și a conducătoarei artistice Svetlana Miroșnicenco, au fost primii care au ridicat publicul în picioare cu inocența și energia lor. Fiecare vers cântat, fiecare pas de dans a fost o reamintire că tradițiile sunt vii și că vor continua să trăiască prin cei mai tineri. Elevii de la Școala Primară, coordonați de Anatol Clipco și directoarea Galina Cebotari, au adus un moment plin de candoare, iar ansamblul folcloric „Răuțel”, împreună cu dansatorii de la „Imperia”, au fost încununarea unei zile în care arta populară și-a găsit locul firesc în inima sătenilor.

Surpriza zilei, Alexandru Lozanciuc, un fiu al satului, a urcat pe scenă cu o emoție vizibilă în glas. S-a adresat direct oamenilor, prietenilor de odinioară, amintindu-le de vremurile în care se adunau la Casa de Cultură pentru a cânta și a dansa, sub același acoperiș care acum îi poartă numele. „Miciurinul este satul inimii mele,” a spus el, în aplauzele calde ale celor prezenți. Și nu a fost doar un discurs. A fost o chemare la unitate, la păstrarea tradițiilor, la regăsirea acelei simple bucurii de a fi împreună. Artistul a venit împreună cu prietenul său, Ricu Vodă, un interpret de excepție, care a felicitat sătenii și a adus un farmec nemaipomenit sărbătorii.

Nu au lipsit nici ansamblurile artistice care au completat această sărbătoare de suflet. Orchestra „Crăișorii”, condusă de Vitalie Țurcanu, ceata de bărbați „Bucium”, cu Alexei Pînzari la cârmă, și ansamblul „Sudarușca” au adus pe scenă o energie extraordinară, îmbinând talentul și pasiunea pentru folclor. La fiecare notă cântată, la fiecare pas de dans, parcă se rescriau file din istoria acestui sat.

Meșterii populari din Pervomaiscoe și Sofia au completat imaginea unui sat care nu și-a pierdut niciodată legătura cu tradițiile sale. Diplomele oferite nu au fost doar un gest formal. Fiecare artist, fiecare colectiv care a urcat pe scenă a primit recunoașterea meritată, iar satul Miciurin a fost, pentru o zi, centrul unui univers mic, dar plin de suflet.

Primarul Anatolie Nicu și directoarea Casei de Cultură, Ala Chirioglo, au fost cei care au pus în mișcare roțile acestui eveniment, dar adevărații artizani ai sărbătorii au fost oamenii satului – cei care, dincolo de greutăți, au păstrat vie flacăra tradițiilor, a culturii și a respectului față de înaintași.

Sărbătoarea de la Miciurin a fost mai mult decât o simplă festivitate. A fost o reîntâlnire cu trecutul, un legământ cu viitorul și, mai presus de toate, o celebrare a spiritului comunității. Iar satul, astăzi, ca și odinioară, rămâne „mândria sătenilor”.