Satul ce ascunde poveşti misterioase

Astăzi mergem să vizităm un sat parcă rupt din poveste, sat ce ascunde o mulțime de mistere şi legende „Satul plin de fântâni”, de unde îi provine şi numele – frumosul sat „FÂNTÂNIȚA”.

Localitatea a fost atestată documentar ca așezare umană în 1523 și avea o denumire ciudată şi inexplicabilă – Hnilovoda (ar fi: apă stătută).
În 1599 marele vornic Grigorcea dăruiește moșia sa cu satele Frasin, Târnova și Ghizdita (Hnilovoda) Mănăstirii Voroneț, iar domnitorul Ieremia Movilă confirmă această danie.
De la 1781 satul se găseste cu o altă denumire, nu mai puțin stranie – Ghizdita. Acest nume îl va lua şi halta de pe calea ferată pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, haltă ce se află la 3 km de sat. În 1965 a fost schimbată denumirea satului în Fântânița.

O altă versiune explică, că satul Fântânița a fost menționat documentar în anul 1585. Legenda spune, că pe aici trecea un vechi drum. Oamenii, văzând locul acesta umbros, dar fără nicio fântână prin apropiere, au săpat 3 fântâni, pe care le-au căptuşit cu bârne din stejar, iar la suprafaţă aveau nişte ghizdele. Locul era prielnic pentru viaţă: apă, pământ roditor, loc pentru adăpost – păduri. Treptat aici s-au aşezat câteva familii de ţărani pribegi. La ele s-au mai alăturat şi altele. Astfel s-a format o mică aşezare numită „La ghizdele”. Dar cum oamenilor le plac legendele, o altă legenda a satului e şi mai interesantă.
Se spune, că pe timpul când Ştefan cel Mare ducea razboaie, o oaste a turcilor s-a refugiat prin aceste locuri. Pe atunci acest sat purta denumirea de „Hnilovoda” (gnilo+voda). Turcii au săpat pe o vale trei ghioluri (fântâni) mari (până acum se mai păstrează doar una), care se compuneau din 12 intrări în adâncime cu 12 uși din stejar, iar la fundul acestor fântâni, ei, cică, au ascuns aur… Arheologii au încercat să deschidă uşile acestor ghioluri, însa izvorul, fiind foarte puternic, îneca întreaga vale, iar pompele nu reuşeau să absoarbă în cantităţi necesare apa izvorâtă. Au fost deschise doar trei uşi şi s-a ajuns doar până la a treia cămară. Astăzi una din aceste fântâni, ce se mai păstrează, a devenit simbolul satului Fântâniţa.
De aici cu siguranță provine și numele de „Ghiolul turcesc”, monument înregistrat în Registrul de Stat, ca fiind de importanță națională.

Prima biserică din lemn și paie datează din 1784 și, exact peste 100 ani, se înfiinţează şi prima scoală parohială. Actuala biserică a fost înălțată de locuitorii satului, din lemn, în 1896.
Primul paroh a fost preotul Gheorghe Sumnevici, alt preot, care a slujit la Fântâniţa a fost Gheorghe Ilaș, pe parcursul anilor au slujit mai mulţi preoti, dar părintele Ilie Berghie a ținut flacăra spiritualității în cei mai grei ani ai ravagiilor ateismului militant. Preotul Timotei Țurcanu rămâne a fi cel care păstrează vie candela creştinizmului a celor din Fântâniţa.

Locuitorii satului sunt mândri de localitatea lor, aici se păstreaza vii obiceiurile şi tradițiile datorită și familiei Valentina şi Veaceslav Babuci, ei fiind și iniţiatorii Festivalului raional „Satul meu plin de fântâni”, dar și a unui eveniment sportiv inedit, ce prinde deja rădăcini la Fântânița – Cursele de cai. Acest eveniment, desfăşurat deja de câţiva ani, adună crescătorii de cai din întreaga tară.
La Fântânița mai poti vedea fântâni cu cumpănă, îngrijite de gospodinele din sat, date cu var, ce stau mândre, iar scârțâitul cumpenelor parcă ar povesti istoria acestei palme de pământ.
Satul Fântâniţa se laudă cu mai multe locuri pitoreşti şi frumoase, însă frumuseţea lor nu o poţi descrie… trebuie doar să mergi să vizitezi acest sat frumos, poate descoperi mai multe poveşti misterioase decât am scris eu aici.

Cristina ŢURCANU