Scârbă și rușine
Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să folosesc atare expresii la adresa țării mele…
La 18 ani „am votat cu „Rândunica””…
Mintea mea de adolescent post-sovietic zbura hăt departe, spre țările în care Pepsi nu era o băutură exotică, MTV nu erau ceva „deocheat”, adulții primeau salarii decente, apa curgea din robinete (fără vreun grafic anume) și curentul electric nu se întrerupea pentru 5 ore zilnic…
Pe atunci mă cam durea în cot de tot ce însemna politică, alegeri, etc… Totuși, am rămas, oarecum impresionat de personalitatea lui Ion Sturza, însă nu datorită calităților sale de politician (care, după cum am realizat mai târziu, erau destul de mediocre), ci pentru că am auzit, nu țin minte de la cine, că domnul Sturza era bun prieten cu Albert Gore (la acea vreme vice-președinte al SUA) și că familiile dânșilor chiar petreceau Crăciunul împreună…
Deci, pentru mine, la fel ca și pentru mulți tineri din acea perioadă, intuiesc, contau numai „legăturile” dintre politicienii moldoveni și oricare om din America. Or, eu, cel puțin, îmi doream să trăiesc la fel de „ciotkos” ca și americanii din filme…
Dar, viața bate filmul. Sturza s-a dovedit a fi un simplu pungaș, visul meu american s-a ruinat și la putere au (re)venit comuniștii. Totuși, niciodată nu mi-a fost scârbă de votul meu și nu mi-a fost rușine să recunosc că am votat cu „Rândunica lui Sturza”…
În anii de studenție, deși nu-i agream deloc pe comuniști, nu am participat la nicio manifestație organizată de PPCD-ul lui Roșca. La fel, pentru că mă durea în cot de tot ce însemna politic și pentru că auzisem de la cineva, precum că un moldovean stabilit de mulți ani în SUA, i-ar fi transferat lui Roșca câteva zeci de mii de dolari, întru a le cumpăra plăcinte și ceai studenților care protestau alături de PPCD.
Ulterior, s-a demonstrat că Roșca este încă un simplu pungaș. Plăcinte și ceai așa și nu a mai gustat nimeni dintre manifestanți. (În schimb, în corturile instalate lângă Parlament mai toți beau vodkă…). Cu toate acestea trebuie să recunosc, că atunci eram gata să semnez sub fiecare vorbă (promisiune) a lui Iurie Ivanovici…
Și, iarăși, niciodată nu mi-a fost scârbă pentru că nu am mers la vot și niciodată nu mi-a fost rușine pentru că împărtășeam ideile lui Roșca…
În 2009 devenisem nițel mai „politizat”, încă evitam să particip la alegeri, pentru că, mă gândeam eu, votul meu nu va schimba nimic…
După evenimentele din aprilie al aceluiași an, însă, conșiința-mi de cetățean responsabil s-a trezit și lucrurile au devenit mai clare. Atunci, pentru prima dată, am înțeles că votul meu contează și că „visul meu americano-autohton” este la o aruncătură de băț…
În 2014 am votat PLDM-ul lui Filat…
Mintea mea, sătulă de „apucăturile lui Voronin” și „obosită de AIE-uri”, încă zbura hăt departe, spre țările în care puterea le aparține cetățenilor…
Filat, la rândul său, s-a dovedit a fi un escroc și mai mare. Cu toate acestea, nu-mi este scârbă și rușine de votul meu, pentru că, la fel, ca și mulți alde mine, speram la un trai decent. (Visul american s-a transformat în vis european…).
La 24 februarie, curent, vor avea loc alegerile parlamentare…
Îmi este scârbă și rușine de votul pe care abia urmează să-l dau!… Îmi este scârbă și rușine de halul în care a ajuns țara mea…
Spun asta pentru că la 29 decembrie 2018, stam în rând la casa unui market din Chișinău. În spatele meu s-a aliniat o bătrânică care șoptea într-una: „Of, Doamne, ce-i de scump!”. Am întors capul și am văzut că își luase doar „o seliodkă” și două roșii. I-am propus să treacă în rând înaintea mea și m-am oferit să-i achit cumpărăturile în sumă de 19 lei si 49 de bani…
Bunicuța avea într-o mână 9 lei, iar în cealaltă – o grămadă de bănuți…
Când i-am spus casierei că plătesc și pentru „marfa” bunicuței, ultima, cu lacrimi în ochi, mi-a zis că nu trebuie să mă cheltui, pentru că ea are bani… și mi-a arătat mâinile cu lei de unu și bănuți…
„Mulțumesc frumos. Luați măcar oleacă din banii iștea”, îmi zicea bătrâna…
A stat lângă mine până ce nu am ieșit din market. Afară mi-a mulțumit încă o dată și m-a întrebat din partea cărui partid sunt. I-am zis că sunt om cinstit și nu fac parte din niciun partid politic…
„Cum așa?!”, s-a mirat bunicuța… Aici mi se proptise o mamă de nodălău în gât, încât nici nu am putut să-i zic femeii „La Mulți Ani și Sărbători Fericite”!…
Îmi este scârbă și rușine pentru că trăiesc într-o țară din care tineretul pleacă cu duiumul, adulții votează „pentru că așa trebuie”, iar bătrânii percep omenia drept o acțiune de partid…
P.S. „Dintr-o mâhnire lipsită de nădejde, omul își poate da duhul”… (proverb egiptean)
Andrei BULGARU
