Orăşenii nu-şi pot imagina şcoala primară de la Liceul „Mihai Eminescu” fără Maia Gheorghiţă. Maia Gheorghiţă nu se poate concepe fără instituţia căreia îşi consacră viaţa.
— Şcoala este casa mea, familia mea, viaţa mea, — mi-a declarat cu emoţii enorme Maia Gheorghiţă, de cum am pornit discuţia. — Eu nu ştiu ce m-aş fi făcut fără munca de pedagog şi fără soţul, care îmi înţelege, îmi acceptă şi îmi susţine marea pasiune?! A fost şi el pedagog cu mare drag pentru această meserie, — a conchis profesoara.
De ceva ani Maia Gheorghiţă alături de soţul Vasile trece printr-o mare cumpănă. Destinul, mai crunt decât a meritat bunul ei soţ Vasile Gheorghiţă, l-a lipsit de vedere.
Din acel moment Maia Gheorghiţă a rămas să le decidă pe toate de una singură, dar şi să înfăptuiască de una singură tot lucrul din casă şi gospodărie.
Nu îi este simplu, oboseşte, dar are un remediu tămăduitor — şcoala, copiii, colegii, profesia dragă. De cum intră pe poarta instituţiei are senzaţia unei învăluiri totale, fapt ce o detaşează de la realitatea cruntă de acasă în care este nevoită să vieţuiască.
Dacă la muncă dânsa este creierul, inima şi sufletul şcolii primare, apoi acasă este ochii şi mâinile soţului. Iepuezarea fizică cauzată de multele treburi casnice şi gospodăreşti îi este aplanată de plăcuta activitate şcolară, care i se aşterne pe suflet ca o alifie.
S-a învăţat să trăiască concomitent în aceste două lumi, ambele ale ei şi cu responsabilităţi doar pentru ea. S-a obişnuit să le completeze reciproc, aflându-şi în mijlocul lor confortul sufletesc. Acel confort capabil s-o facă să-şi dorească o nouă zi de muncă şi de viaţă. Acel confort care o convinge mereu, că situaţia ei, deşi complicată, este, totuşi, mai „aleasă” decât a multor altor necăjiţi. Acel confort care îi încarcă bateriile venită la şcoală şi îi dă forţe ajunsă acasă.
În 54 de ani de activitate pedagogică a trăit multe clipe frumoase, a cucerit şi mai multe culmi, a stat „strajă” în devenirea a sute de copii. Însă în aceste cinci decenii şi, aproape, jumătate nu a avut nicio zi în care să nu-şi dorească să meargă la locul de muncă. În toţi aceşti ani nu a spus nimănui şi nici măcar sie, că s-a săturat de şcoală. În toată această perioadă face energic drumul de acasă (regiunea fabricii de zahăr) către instituţia dragă, uimind orăşenii cu pasul ei uşor şi satisfacţia imprimată pe chip.
Aceeaşi a rămas Maia Gheorghiţă şi astăzi: energică, cu faţa luminoasă, pe care nu întrezăreşti nici pic de oboseală, nici urmă de chin. Face acelaşi drum, deloc scurt, spre sfântul loc de muncă, unde, cu râvnă tinerească, se implică în nenumărate activităţi, multe din ele departe de a ţine strict de funcţia ei de director-adjunct pentru instruirea primară.
Liuba BULGARU
