Secretul unei căsnicii fără secrete

Dragostea adevărată crește odată cu anii, transformându-se din fiorii tinereții în tihna unui suflet pereche. Se așază în gesturile simple, în priviri care înțeleg fără cuvinte, în mâini care se sprijină una pe cealaltă, indiferent de anotimpurile vieții. Cu timpul, devine mai mult decât un sentiment – devine acasă.

Se topește în diminețile tăcute, în grijile împărțite, în răbdarea de a asculta aceeași poveste spusă a zecea oară. E puterea de a rămâne împreună când lumea se schimbă, când tinerețea se estompează, dar sufletele rămân la fel de vii. E promisiunea nespusă că, orice s-ar întâmpla, mâinile acelea două nu se vor lăsa una pe cealaltă
Iulia și Gheorghe Tomac sunt dovada vie că iubirea adevărată nu doar că rezistă timpului, ci devine mai puternică odată cu el. De 57 de ani, își împart zilele, grijile și bucuriile, păstrând în priviri aceeași lumină cu care s-au întâlnit pentru prima oară.
Ea, blândă și caldă, cu zâmbetul mereu gata să aline. El, cu vorba cumpătată și mâini muncite, dar mereu întinse spre ea. Au crescut împreună, s-au sprijinit în tăceri și au râs în clipele simple. Nu și-au spus ‘te iubesc’ de prea multe ori, dar și-au arătat-o în fiecare zi, prin gesturi care vorbesc mai mult decât orice cuvânt.
Acum, după aproape șase decenii, povestea lor e scrisă în firele de argint care le îmbracă tâmplele, în pașii care încă merg unul lângă altul și în felul în care se privesc – cu aceeași duioșie ca în prima zi.
Când i-am întrebat cum s-au cunoscut, Iulia și Gheorghe s-au privit complice și au râs ștrengărește, ca doi tineri care încă mai păstrează în inimă fiorul acelui început. „Erau alte vremuri,” spun ei, cu o nostalgie dulce în glas.
Duminicile aveau atunci o frumusețe aparte. Fetele se plimbau prin centru, în grupuri gălăgioase, cu rochiile lor atent alese, iar băieții, și ei strânși câte o gașcă, priveau cu ochi curioși, căutând un zâmbet care să le răspundă. Așa s-au întâlnit și ei, într-o duminică obișnuită, care avea să le schimbe viața pentru totdeauna.
Gheorghe, cu inima bătând mai repede, a îndrăznit să o conducă acasă. N-au avut nevoie de multe întâlniri pentru a înțelege că erau făcuți unul pentru celălalt. Poate că a fost dragoste la prima vedere, poate că inimile lor s-au recunoscut înainte ca mintea să înțeleagă. Cert e că nu a trecut mult timp până când pragul casei Iuliei a fost călcat de staroste, venit să o ceară în căsătorie.
Nunta a fost așa cum se făceau odinioară, ca la moldoveni – două zile de veselie, cu lăutari, neamuri adunate și tradiții păstrate cu sfințenie. În acele vremuri, părinții erau cei care puneau la cale totul, cu mâini muncite și inimi pline de bucuria de a-și vedea copiii întemeindu-și o familie.
Stergarele albe împodobeau casa, busuiocul parfuma aerul, iar paharele se luau după obicei, semn că norocul și binecuvântarea mergeau cu mirii. S-a jucat și s-a cântat până în zori, într-o horă nesfârșită de râsete și urări de bine.
Zestrea miresei a fost dusă cu grijă, așa cum se făcea pe atunci. Covoare țesute cu răbdare, lăzi cu straie lucrate de mână, o „sofcă”. Era mai mult decât avere – era dragostea părinților, pusă în fiecare fir, fiecare cusătură, fiecare obiect menit să le poarte noroc.
Banii strânși la nuntă – 1800 de ruble, o sumă frumoasă pe acele vremuri – nu au fost risipiți pe călătorii sau desfătări. În loc de o lună de miere, și-au turnat temelia viitorului. Au investit fiecare bănuț în casa lor, cărămidă cu cărămidă, muncind cot la cot, cu gândul că acolo își vor crește familia, acolo vor îmbătrâni împreună.
Și Dumnezeu le-a răsplătit dragostea și osteneala, dăruindu-le doi băieți frumoși, care au devenit cea mai mare mândrie a lor. În ochii lor, Iulia și Gheorghe și-au văzut visurile crescând, în pașii lor au pus speranță, în sufletele lor au sădit bunătatea și hărnicia pe care și ei, la rândul lor, le moșteniseră.
Au avut parte de clipe frumoase, de bucurii împărțite și de momente care le-au umplut inimile de lumină. Dar viața nu le-a fost doar sărbătoare. A venit și o încercare cumplită, o durere pe care nicio inimă de bunic nu ar trebui să o cunoască.
Nepoțelul pe care l-au crescut cu atâta dragoste, copilul pe care îl vedeau ca pe o parte din sufletul lor, s-a stins prea devreme. A fost cel mai mare cutremur al vieții lor, un gol care nu putea fi umplut, o rană care nu avea leac. L-au plâns în tăcere, l-au căutat în fiecare colț al casei, în fiecare amintire.
După acea zi, lumea a rămas mai pustie. Casa era aceeași, dar tăcerea era mai grea. Și totuși, s-au sprijinit unul pe celălalt, așa cum au făcut-o mereu. Și-au împărțit lacrimile, și-au șters durerile cu mâinile obosite, dar împreunate. Pentru că iubirea lor nu era doar despre zilele senine, ci și despre puterea de a rămâne împreună când totul părea că se prăbușește.
În 57 de ani, au fost și zile grele, și supărări trecătoare, dar niciodată nu și-au permis să-și spună cuvinte care să lase urme. Au învățat că vorbele dor mai tare decât orice ceartă și că, într-o familie, respectul e la fel de important ca dragostea.
Nu și-au dat timp să rămână supărați, pentru că grijile nu așteaptă și nu iartă supărările. Viața avea mereu treabă cu ei – lucru era din belșug, la deal, acasă, în grija animalelor, pe pământul muncit cu trudă. Doi copii de crescut, o casă de întreținut, zile care începeau devreme și se terminau târziu. Nu era loc pentru orgolii, doar pentru împărțit poverile, pentru vorbe rostite cu blândețe și pentru pași făcuți mereu împreună.
Niciodată nu și-au otrăvit sufletul cu gelozie sau neîncredere. Și-au fost alături fără temeri ascunse, fără îndoieli care să umbrească dragostea. La sărbători, erau mereu printre cei mai veseli – dansau fără rețineri, cu cine voiau, râdeau din toată inima, fără ca asta să știrbească ceva din iubirea lor. Poate că secretul stă tocmai în faptul că niciodată nu au fost despărțiți.
„Nu am căutat bani mulți,” spun ei simplu. Au lucrat acasă, cu mâinile lor, fără să viseze la averi, ci la o viață liniștită, cu masa pusă și casa plină de oameni dragi. Și-au făcut un rost prin muncă, dar mai ales prin echilibru – niciodată unul fără celălalt, niciodată fără încredere, mereu împreună.
„Trebuia să avem încredere,” spun ei cu o simplitate care ascunde o viață întreagă de devotament. „Dacă nu aveam încredere, nu trăiam.” Poate că lumea de astăzi caută rețete complicate pentru fericire, dar ei știu că, de fapt, nu există niciun secret.
Viața lor s-a țesut fir cu fir, din zile muncite și seri tihnite, din râsete și tăceri împărtășite. O poveste fără artificii, dar cu un fir roșu nevăzut, ce le-a legat sufletele pentru totdeauna – acel fir numit dragoste.
Cristina DONICI
Titlu gratuit