Preotul Pompiliu NACU se roagă și pentru Moldoveni
Duminica precedentă, împreună cu o ardeleancă venită la muncă din România, am mers la Biserica „Sfântul Grigorie”, aflată sub oblăduirea preotului român Pompiliu Nacu. Pe lângă dorința de rugăciune și închinare, fiecare din noi nutrea speranța să întâlnească acolo consângeni. Românca era flămândă de vorbă românească mai avan decât însetatul de o gură de apă într-o zi toridă. Eu îmi doream să întâlnesc și să comunic cu moldoveni de-ai noștri, veniți după minimumul de existență tocmai în Italia.
„Sfântul Grigorie” își are regulile sale, rânduite de ani buni: oră fixă pentru utrenie, liturghie, spovedire, acatiste, dar nu are nici un program în ce privește ascultarea, comunicarea și ajutorarea atât a enoriașilor, cât și a tuturor celor care vin la biserică în speranța obținerii unui ajutor, fie material, fie moral. Preotul Pompiliu Nacu, împreună cu preoteasa Ingrid Iolanda, sunt permanent dispuși să discute cu cei veniți la biserică, să-i susțină sufletește, să le ofere atât hrană, cât și haine. Trebuie să spun, că multe din ele sunt aduse la biserică chiar de enoriași, mulți din ei, la rândul lor, trecând de asemenea prin clipe grele și beneficiind de ajutor tot aici, la „Sfântul Grigorie”.
Moldovenii sunt mai retrași și mai evlavioși
Din start și fără greș i-am depistat pe ai noștri, adică pe moldoveni: mai retrași, mai evlavioși, mai resemnați, dar și mai darnici, or, majoritatea din ei aduseră cu sine pungi cu produse, cu haine, buchete de flori pentru a pune la icoane. Dacă o parte din ei au ascultat serviciul divin până la capăt, s-au rugat și s-au închinat liniștit și cu îngăduială, alții intrau grăbiți, aprindeau câte o lumânare, îngenuncheau pe câteva clipe în fața chipului Mântuitorului și a Maicii Sale, după care, plecau grăbiți. Mai apoi mi s-a spus, că aceștea lucrează și duminicile. Astfel că, în drum spre muncă, intră pe la biserică, se roagă în grabă pentru sănătate, pentru cei rămași acasă, și se aruncă din nou în vâltoarea trudei.
Biserica „Sfântul Grigorie” este unicul lăcaș sfânt ortodox în regiunea Milano-Nord şi provinciile învecinate. De aceea, duminicile adună aici lumea ortodoxă din împrejurimi, ceea ce înseamnă, că aici poți întâlni moldoveni din întreg teritoriul Republicii Moldova.
„Mare visterie, că muncesc în Italia”
După slujbă, am discutat cu mai multe femei, care, auzind ca sunt venită recent din Moldova, m-au luat la întrebări, cum e în țară, ce se prevede în plan economic, va exista curând vreo posibilitate de angajare, dacă riscă să se întoarcă acasă și altele de felul acestora.
Mi-au povestit și despre viața lor, despre stăpânii la care lucrează, despre bătrânii pe care îi îngrijesc, despre italieni și modul lor de viață. M-au rugat să nu le dau numele. „Mare visterie, că muncesc în Italia, – mi-a zis o pensionară din satul Budești, localitate din preajma Chișinăului, – parcă cu asta te poți fuduli? Nimic de mândrie în slugărnicia noastră. S-ar părea că ieșită la pensie, nu prea am ce căuta în Italia la muncă. Dar nevoia totdeauna te duce pe unde nu ți-i cu voia. Am o pensie de râsul găinilor, aproape o mie de lei. Dar am muncit ca un catâr. Toate dealurile au fost ale mele. Am prășit și pe arșiță, și pe ploaie, am strâns sfeclă și pe brumă. Dar răsplata pentru munca țăranului e ca și dreptatea, la fundul mării. Muncesc aici de opt ani. M-am obișnuit. Și dorul de casă acum nu mă frige ca la început. Copiii, am trei băieți, mi-s cu case, iar să le îmbrac am avut eu grijă. Stau aici doar pentru băieții mei. Și ei muncesc, unul este inginer, ceilalți doi sunt învățători. Cred că îți dai seama ce salarii au. Soțiile lor sunt tot cu profesii „inteligente”. Așa că nădejdea lor e la mine. Lucrez într-o familie, am în grijă doi bătrâni, soțul și soția. Ambii sunt la pat, au peste 80 de ani. E greu, dar parcă la deal îmi era mai ușor? Într-un fel, fizic, chiar îmi este mai bine aici. Mâncarea e alta, condițiile în care trăiesc sunt bune, am avut noroc de oameni cu simț și soveste. Clar că mi-aș dori să fiu printre ai mei, să-mi cresc nepoții, însă, doar cu dragostea și mângâierile mare ajutor nu faci. Așa că mai rămân aici. Slavă Domnului, puterile mă țin, sănătatea e cu mine, sfânta biserică mă încurajează. Merg înainte cu Doamne ajută”.
Și-a adus în Italia și soțul, și copilul
Silvia, o tânără de vreo 30 de ani mi-a povestit, că după 3 ani de muncă, și-a adus în Italia soțul și copilul de 7 ani. Ambii muncesc, iar copilul merge la școală. Dacă îi este dor de țară? Da, îi este, dar niciodată nu va pleca în Moldova. Îi place viața în Italia, plus la toate, și copilul s-a obișnuit. Ruperea lui din această existență, la sigur îl va trauma. Părinții, frații îi vin des prin ospețe. Vara merg la odihnă. „Nu ne ținem doar de muncă. Banii ce îi câștigăm ne ajung și de trai, și de excursii”, – mi-a spus cu bucurie.
„Acesta îmi este desti-nul, ce să fac?”
O altă femeie tânără, care a tot stat tăcută, într-un târziu a zis ca pentru sine: „Nu am cu ce mă lăuda. Am venit în Italia să fac bani pentru a termina construcția casei. Dar după un an și ceva, m-a telefonat o vecină și mi-a spus că soțul meu a lăsat gospodăria și trăiește cu o cumătră de-a noastră. Copilul l-a dus la părinții mei. Mama nu mi-a spus nimic, crezând că atunci când mă voi întoarce, soțul va reveni în familie. Primul gând a fost să merg acasă și să răstorn lumea cu picioarele în sus. Apoi mi-am zis: aceasta nu este o rezolvare! Am decis să rămân la muncă. Acasă încă nu am fost. De două ori pe ani vine mama și copilul la mine. Atunci îmi iau liber și mergem de le arăt Italia. Noroc că stăpânii îmi sunt înțelegători. Aici am învățat a conduce, mi-am cumpărat un „Smart”. Acesta îmi este destinul, ce să fac?”.
Masă pentru cei necăjiți
În timp ce, adunate ciucure și așesate comod pe iarba bine îngrijită din curtea bisericii discutam, preoteasa, ajutată de niște femei, au așezat o masă cu de toate: sarmale moldovenești și românești, plăcinte ardelenești, legume, fructe, diferite copturi și a poftit oamenii la gustare. Nu au mers toți, doar acei care ori că nu aveau o slujbă, ori că aveau un loc de muncă, dar anevoios din cale afară.
„Cei sătui niciodată nu se vor așeza la masă, – îmi spune o femeie, care încă nu vorbise nimic. – E o lege nescrisă. Din păcate, este multă lume, care are interdicție de la stăpân de a lua ceva din bucatele din casă. E treaba lor pe unde apucă să mănânce. Uite pentru aceștea duminicile de la biserică sunt un paradis. O dată în săptămână pot mânca pe săturate. Ei, dragă, a încheiat dânsa, – soarta e diferită, ca și oamenii. Fiecare cu norocul lui. Una știu, aici nimeni nu linge miere, – a încheiat femeia, după care și-a făcut o cruce mare, s-a închinat până aproape de pământ și, adresând tuturor un „Mă rog de mă iertați” urmat de un „Doamne ajută”, a plecat.
… Tot în acea duminică, părintele Pompiliu Nacu avea să-mi spună: „Ajutăm toată lumea ce ne solicită susținere. Nu facem diferențe. Românii au fost și vor rămâne a fi frați întru Hristos. Susținem lumea cu pâine, dar și prin credință, prin spirit. Căci zis-a Domnul Iisus Hristos: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”.
Liuba BULGARU,
Monza, Italia
