Şi-a scos poezia la lumină

Profesorul de limba şi literatura română Vasile Griţcu, „lăsat la vatră” acum 7 ani, şi membru activ al Cenaclului literar „Steaua de vineri”, a atins vârsta venerabilă de 80 de ani.

În anii săi de activitate pedagogică a fost cunoscut mai puţin în mediul profesoral dat fiind că şcoala în care a trudit era mai specială după categoria elevilor – şcoala-internat de tip sanatorial – şi după amplasarea ei la limita de vest a oraşului. Vorba lui Ivan Turbincă al lui Ion Creangă: „Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme”. A lucrat îndelung şi cu pohvală, făcându-şi datoria faţă de elevi – aceşti copii sărmani, despărţiţi prin voia sorţii de casă şi de grija părintească, de căldura şi de mângâierea părinţilor. Cât face numai despărţirea de prieteni şi de mediul în care au crescut. Dar profesorul lor Vasile Griţcu îi proteja pe măsură, pentru că însuşi în copilărie a avut de suferit pierderi, dureri şi necazuri mai grave.
Erau patru feciori la părinţii Vladimir şi Agafia. Au cunoscut grozăviile şi consecinţele războiului. Satul natal Afumaţi şi cu cele din vecinătate Şişcani, Drojdieni, Budăi au văzut luptele crâncene de la Cotul Morii în 1941  şi cele de la Leuşeni în 1944 Vasile nu avea nici 7 ani când îi decedase tatăl său. Acum greutăţile vieţii au căzut şi pe umerii lor, a copiilor
Dar nu au ieşit bine din război şi a venit foametea.  Agafia n-a cruţat nimic, a vândut casa, vaca, doi boi, covoarele de zestre şi şi-a salvat copiii. Aceste încercări disperate, dureroase pentru trup şi pentru suflet i-au determinat caracterul: mai retras, mai reţinut, calculat la vorbă şi acţiuni, simplu, modest şi fidel cuvântului.
Când s-au aşezat timpurile doi fraţi au mers la şcoli: unul din ei a fost Vasile. După şcoala medie de la Bujor, sat mare, fost centru raional, a mers la universitate, la filologie. După facultate n-a ales nici şcoala, nici elevii, nici distanţa de sute de chilometri de casă. A venit la Drochia şi s-a dedat lucrului. În 1965 a mai suferit o pierdere morală: satul său natal Afumaţi a fost contopit cu satul Şişcani şi şi-a pierdut numele. Acum doar visa la ce ar fi vrut şi n-a avut. Nimeni nu-l oprea şi pe nimeni nu supăra aspiraţia, năzuinţa, dorul, cutezanţa, visele, când, după lansarea primului sputnic artificial al pământului în 1957 şi după zborurile cosmonauţilor în cosmos mulţi visau să ajungă pe lună, pe Martie.
Vasile Griţcu a fost inspirat şi a scris o serie de poezii, prin care visa la ceva nedefinit încă, dar frumos:
Ni-i visul corabie
Plină de dor
Pornită spre alte
Planete în zbor.
(„Trecutul-cetate”)
Va fi o zi atât de largă
Şi de plină

Cu cântece, cu flori
Şi cu lumină.
(„Vestind în Univers”)
Impresionează poeziile sub genericul „Pe unda graiului matern.”
Poetul: „Creând  cu inima
Viu palpitând
Prin gingaşe fire
De simţ şi de gând”
(„Opera”)
Fiinţa Leonidei Lari cu a noastră unită
„Cum valul cu marea,
Cum pasărea cu zborul
Cum inima noastră cu dorul,
Ea respiră nu aer
Ci cuvinte materne”
(„Limba română-i fiinţă Sa”)
Poeziile lui Vasile Grițcu, modeste ca şi el însuţi au stat cuminţi, ca nişte mirese urâţele certate de la răsunătoarele zboruri cosmice până azi.
Ajuns la vârsta octagenară, domnule profesor, Noi Vă dorim mulţi ani cu bine, cu sănătate şi noroc. Sunteţi liber ca versul DVS, devin albe nopţile ca versul DVS – scrieţi! Noi Vă dorim inspiraţie!
Vitalie ZAGAIEVSCHI,
în numele
membrilor Cenaclului „Steaua de vineri”