Cum am fost salvată de la ocnă

Cu cât mai mult mă depărtez de data de 27 mai 2020, ziua în care mi s-a adus la cunoștință decizia Curții de Apel Bălți, cu atât mai mult mă simt mai sigură că sunt liberă, că nu-mi ispășesc pedeapsa, pe nedrept, în penicentiarul pentru femei. Soarta a fost prea nemiloasă cu mine, pentru că responsabilitatea nemijlocită a angajatorului privind securitatea și sănătatea în muncă mi s-a atribuit mie ca ex-președinte al comitetului sindical.

47282

În noaptea de 13 spre 14 decembrie 2010 în cazangeria unui fost gimnaziu (astăzi școală primară) dintr-un sat din nordul Moldovei, s-a produs un accident de muncă soldat cu decesul unui fochist în rezultatul intoxicării cu monoxid de carbon. A fost deschis un dosar penal. Ex-directorul și-a recunoscut vina, căzând sub amnistie, iar dosarul a fost trimis în arhivă. La cerințele instanțelor superioare, după câțiva ani, dosarul a fost repus pe rol. Deoarece inculpatul căzuse sub amnistie, eu, ca reprezentant al salariaților, am devenit țap ispășitor, cu toate că nu mă simțeam vinovată, în baza articolelor 9 și 10 ale Legii 186-XVI de la 10 iulie 2008 privind securitatea și sănătatea în muncă. Neținând cont de clauzele articolelor menționate mai sus, prima instanță m-a găsit vinovată și am fost condamnată, în baza art. 183, al.(2) al Codului Penal (în continuare CP) al RM la 3 ani de închisoare, cu ispășirea pedepsei în penitenciarul pentru femei, cu privare de dreptul de a ocupa funcții sau a exercita activități legate de administrarea instituțiilor de învățământ pe un termen de 2 ani. Conform art. 90 CP pedeapsa cu închisoarea s-a suspendat condiționat pe un termen de 2 ani, dacă se va stabili că n-am săvârșit o nouă infracțiune.
După o asemenea decizie judecătorească, sincer vorbind, nu știam ce să fac.Cu atât mai mult că avocatul care mă apărase în instanță primară la judecătoria Drochia a refuzat să mă însoțească la Curtea de Apel Bălți. Aici un sprijin ferm, hotărât și categoric l-am simțit din partea reprezentantului sindicatului de ramură din raion al Federației Sindicale a Educației și Științei. Am început, împreună, a căuta un avocat puternic, aprig, căruia îi place dreptatea și care poate analiza convingător circumstanțele faptei.Și Dumnezeu mi l-a trimis.Dânsul, făcând cunoștință cu materialele dosarului, mi-a spus ferm, că dreptatea este de partea mea. Totodată, s-a mirat de faptul că în ședințele de judecată au fost comise mai multe neclarități.
Examinând profund materialele dosarului, noul meu avocat a stabilit, că lucrările de deservire a cazangeriei nu au fost organizate în conformitate cu cerințele tehnicii securității muncii. N-au fost eliminate riscurile de accidentare a salariaților.Au fost încălcate regulile privind construcția și exploatarea inofensivă a cazanelor.De regulă, acestea, cât și alte atribuții privind securitatea și sănătatea în muncă, revin conducătorului. Procesul verbal referitor la cercetarea accidentului de muncă cu deces, întocmit de Inspecția Teritorială a Muncii, indica expres persoana care se făcea vinovată de încălcarea actelor legislative din domeniu (conducătorul instituției). Eu nici până azi nu înțeleg de ce instanța primară aceste lacune mi le-a atribuit mie. A existat, ce-i drept, un ordin de la 03 septembrie 2010, în care eram desemnată persoană împuternicită pentru protecția muncii. Însă acest ordin era emis în baza unei legi abrogate cu aproape 3 ani în urmă. Dar, la moment, era în vigoare Legea nr.186-XVI de la 10 iulie 2008, care reglementa, mai altfel, domeniul protecției muncii.Ordinul dat nici nu mi s-a adus la cunoștință și nu a fost semnat de mine. N-a avut careva efecte în raport cu dispunerea exercitării a pretinsei funcții de răspundere în domeniul securității muncii. Se crează impresia, că documentele de stat în vigoare nici n-au fost studiate minuțios de instanța primară.
Tot procesul, la instanța primară, nu mă puteam opri din plâns. Și până acum îmi stăruie în memorie momentul când a fost invitat, ca martor, președintele Consiliului raional al Federației Sindicale a Educației și Științei. El a încercat să ducă procesul pe cale dreaptă, în baza legii 186-XVI. Dar când s-a anunțat prezența lui, cu unele zâmbete zeflemitoare, judecătorul l-a întrebat: ce poate spune sindicatul pe problema dată? El nici nu știe unde-i cazangeria gimnaziului. Dar sindicalistul a spus concret cine, după lege, se face responsabil de tragedie. Spre regret, mărturiile lui n-au fost luate în serios. Ba mai mult, acuzatorul de stat i-a acordat reprezentantului sindicatului o singură întrebare, dacă este cunoscut, personal, cu materialele expertizei de stat a cazangeriei și cu procesul-verbal, întocmit de Inspecția Teritorială a Muncii. Dânsul a răspus ferm, că toate pretențiile invocate în aceste două documente se refereau doar la angajator.
Colegiul de judecători al Curții de Apel a stabilit corect că, la acea dată nefericită, nu puteam răspunde de lichidarea acelor prescripții, care erau în obligativitatea angajatorului. Pentru aceasta trebuia să trec niște cursuri serioase și să dispun de mijloacele necesare. Eram doar o simplă învățătoare la clasele primare. Nu aveam statutul de persoană cu funcție de răspundere, nu eram înzestrată cu drepturi și obligațiuni în vederea exercitării funcțiilor autorității publice sau administrative. Nu am avut nicio atribuție la darea în exploatare a cazangeriei. Odată ce n-am semnat ordinul prin care aș fi fost desemnată ca responsabil pentru protecția muncii, nu puteam purta răspundere pentru faptul, că fochistul n-a trecut instruirea în calitate de cazangerist în una din organele abilitate cu aceste obligațiuni. Prevederile art. 225, al.(1) al CM privind asigurarea protecției muncii la momentul accidentului reglementau acțiunile angajatorului. Astfel concluzia învinuirii, cât și a instanței primare de judecată erau nefondate. Acestea, cât și alte circumstanțe, au făcut Colegiul penal al Curții de Apel Bălți să ia o altă decizie, admițând apelul avocatului, declarat la sentința judecătoriei primare.
Dar ar fi incorect să trecem cu vederea o împrejurare, care a contribuit, substanțial credem, la adoptarea unei noi decizii în folosul meu. Atât în instanța primară, cât și la cea de la Curtea de Apel Bălți, încontinuu am simțit sprijinul sigur, categoric al reprezentantului FSEȘ din raion. Avocatul din Bălți, interesându-se cine este dânsul, (căci mă însoțea aproape la orice chemare la Curte) a pledat pentru o discuție. S-au evidențiat foarte multe tangențe referitor la procesul judiciar în cauză. Atunci avocatul a decis de a face o cerere suplimentară Colegiului penal pentru a fi reaudiat. Incontestabil, reaudierea martorului meu a pus la punct mai multe dubii în proces.
Timpul pentru a ataca decizia Curții de Apel s-a epuizat demult. Astăzi activez ca director și învățător la școala primară. Profesez ocupația îndrăgită de mic copil. Sunt fermă, că profesorul este un zidar, care zidește ziua de mâine, și sufletul, și inima, și adevărul în inima copilului. Și pune temelia Țării. Retrăirile ce le-am avut în cadrul atâtor ședințe de judecată timp de 4-5 ani au trecut. Mă bucur de viață, sunt independentă. Dar adeseori mai tresar prin somn, mă trezesc și cuget: unde aș fi fost eu acum, dacă nu-mi ieșeau în cale un așa avocat, bun profesionist, un așa sindicalist dârz ca cel al Sindicatului Educației și Științei din Drochia. Deseori, în adresa sindicatului, poți auzi derapaje verbale, pline de isterie, agresiune, secundate de o bătaie de joc a unor șestiorci, că, cică, n-au nevoie de sindicat, că sindicatul nu le pune nimic în buzunar. Personal, când a trebuit, o dată în viață, m-am adresat la sindicat și m-a apărat dezinteresat material. Prin vocație sunt învățătoare la clasele primare. Totodată și director. Dar nimeni nu m-a învățat să fiu cadru de conducere. Pentru eliminarea unor asemenea cazuri, MECC ar trebui, de rând cu FSEȘ, să întocmească un plan bine definit în educarea socio-economică și juridică eficientă a directorilor. Poate azi n-am avea cazuri când directorii depun cereri pentru a părăsi locul de muncă sau chiar a pleca, în genere, din sistemul educațional pentru unele încălcări din imprudență, din necunoștință de cauză.Acestui caz, poate, nu i-aș fi dat mare însemnătate, dacă aș fi suferit numai eu. Dar îmi pasă, căci, ca mine, sunt mulți în Țară. V-aș îndemna să fiți alături de Sindicatul Educației și Științei. El numaidecât vă va îndruma, vă va ajuta să luptați pentru ceea ce vă aparține – pentru dreptate și adevăr.

Adelaida NEGRESCU

Lasă un răspuns