Tuturor celor ce simt și gândesc moldovenește…

Tuturor celor ce nu și-au pierdut busola conștiinței într-o lume în care valorile par a fi puse, din ce în ce mai des, sub semnul întrebării.

Sunt elevă în clasa a IX-a și, peste doar câteva săptămâni, voi susține examenul la istorie. O disciplină care nu ar trebui să fie doar despre date și evenimente, ci despre memorie, demnitate și adevăr. Una dintre temele cuprinse în programa examenului sunt deportările. Iar ieri, împreună cu colegii mei, am vizionat documentarul „Siberia din oase”, o lecție de istorie vie, o mărturie cutremurătoare despre ceea ce înseamnă suferința unui neam înrobit, despre drama basarabenilor ridicați din casele lor și trimiși în pustietățile înghețate ale Siberiei.
Scriu aceste rânduri pentru că simt că vocea mea trebuie auzită. Mă adresez tuturor părinților care, în ultimele zile, și-au exprimat indignarea față de decizia Ministerului Educației de a include acest film în procesul educațional. Mă adresez celor care spun, cu revoltă, că acest documentar „afectează psihicul copiilor”, că „nu e momentul”, că „nu vrem să ne implicăm în propagandă politică”.
Dar vă întreb sincer: ce anume le afectează mai mult psihicul copiilor dumneavoastră? Adevărul istoric – dur, dar necesar? Sau orele petrecute în fața ecranelor, pe TikTok și Instagram, consumați de superficialitate, lipsiți de repere și adesea expuși unor conținuturi pe care voi, părinții, nu le controlați? Să fim serioși: dacă un copil de clasa a V-a poate înțelege glume vulgare de pe internet, poate râde la filme de groază, dar nu poate asculta povestea unei femei deportate care își amintește cum își mângâia copiii în frigul siberian, atunci nu copilul e problema – ci societatea care l-a învățat să râdă de suferință și să ignore adevărul.
Sub masca grijii pentru „psihicul fragil” al copiilor, în realitate, se ascunde frica de a privi în față propriul trecut. Da, în vocile care condamnă acest documentar răsună, din păcate, ecoul unei educații sovietice, rădăcinile adânci ale unei mentalități care ne-a învățat decenii la rând să tăcem, să ne supunem, să uităm. Dar eu nu vreau să uit. Și știu că nu sunt singura.
Nu, documentarul nu ne-a „traumatizat”. Ne-a mișcat. Ne-a trezit. Ne-a obligat să gândim. Iar asta e mai mult decât putem spune despre multe dintre manualele și lecțiile rigide de astăzi. A fost, poate, prima dată când am înțeles cu adevărat ce a însemnat cuvântul „deportare” – nu ca termen sec, istoric, ci ca o rană vie în sufletul acestui popor. O rană despre care trebuie să vorbim, pentru a nu o lăsa să se infecteze cu minciuni și ignoranță.
Să nu ne mai ascundem în spatele lozincilor și cuvintelor goale. Să nu le mai spunem copiilor că trecutul trebuie uitat, că e prea dureros sau prea politic și că nu trebuie să ne implicăm, noi, tinerii în politică. Pentru că, atunci când vom uita, vom fi condamnați să repetăm aceleași greșeli. Deportările nu sunt doar un subiect de lecție. Sunt o parte din noi. Din trecutul părinților și bunicilor noștri. Din lupta noastră pentru libertate, identitate și adevăr.
Și dacă tot vorbim despre ce ne dorim pentru tineri – poate că e momentul să le oferim mai puțin confort artificial și mai mult curaj. Curajul de a cunoaște, curajul de a simți, curajul de a spune, cu voce tare: „Așa a fost. Și nu trebuie să se mai repete.”

Mădălina Țurcanu