Un dramaturg fidel realității

Ca să scrii dramaturgie trebuie să simți pulsul vieții, să fii antrenat în spectacolul cotidian și nu pur și simplu ca martor.

Autorii de piese sunt – trebuie să fie!, mai mult decât scriitori. Ei se întrupează în personajele create, inspirându-le viață. O lucrare bună pentru teatru e firesc să conțină dinamism, să inspire, să captiveze, să șocheze emoțional. Dacă un dramaturg poate fi și prozator, nu fiecare scriitor poate să fie dramaturg. Acest gen literar își are propriile rigori! Pentru a face dramaturgie trebuie să însușești cu abilitate „manevrarea” unui „mecanism” ce amintește de baletul mecanic. Astfel ca, cel care va privi piesa înscenată să trăiască senzația implicării sale în acțiune, în viața personajelor din spectacol, fiind totodată conștient că în scenă e o realitate artificială, o imitație a vieții…
Astfel am dedus pentru sine genul literar zis „dramaturgie”, categorisindu-i într-un fel aparte pe cei care scriu piese. Mi-a provocat această meditație omul de cultură, drochianul Petru Ababei, dramaturgul, ci nu „amatorul”, cum se consideră dumnealui. Pasiunea-i pentru teatru, precum și studiile pe care le-a făcut, l-au provocat să cerceteze mai atent, mai subtil lumea cu toate ale ei (moravuri, gesturi, exprimare), pentru a purcede la scrierea unor piese în viziune proprie. Ar fi prea flatant pentru Petru Ababei dacă l-aș compara cu Vasile Alecsandri-dramaturgul sau cu marele Ion Luca Caragiale în felul de a surprinde anomaliile sociale și modalitatea de a le exprima prin limbajul personajelor. Dar adevărul e că are multe afinități, tangențe cu acești înaintași în arta dramatică românească, doar că Petru Ababei reproduce o realitate contemporană, cunoscută nouă și care se referă nemijlocit la peisajul rocambolesc al spațiului basarabean în care limba și istoria română au fost sechestrate decenii la rând (fapt știut, care a marcat substanțial mentalitatea și anturajul oamenilor încorsetați de un regim satanic). Dramaturgul trece prin sine cele depistate în mediul pe care îl vede și îl aspiră (nolens volens!), apoi se biciuește, se supune autoflagelării atunci când descrie momentele care vizează felul de a fi, de a gândi și a acționa a oamenilor metamorfozați de vremurile vitrege. Acțiunile pieselor lui Petru Ababei sunt luate din viața afectată de viciile birocratismului, al corupției și ignoranței – spectacol care ne implică și ne afectează pe toți! Deși, personajele, cu toate neajunsurile lor, îi sunt apropiate (bine cunoscute!) și dragi, autorul nu manifestă indulgență față de nimeni, din contra e necruțător dezvăluind caracterul, firea și neajunsurile fiecăruia. Impresionează, în deosebi, pitorescul verbal al replicilor și competența autorului în tot ce ține de tradiții, de folclor și de moravurile noi, moderne, care fie că-și trag rădăcinile din cele vechi, fie că au căpătat un chip eclectic grație deschiderii spre alte lumi, spre o altă civilizație. Împletirea vetustului cu ineditul, e, în cazul lui Petru Ababei, ca și înveșmântarea cuiva de rit vechi cu vestimentație exagerat de modernă, extravagantă. E ceva care trezește și compasiune, dar și amuzament – e precum ai râde de sine (și acesta fiind un semn al înțelepciunii!)…

Toate piesele, pe care le-am citit („Ultimul Hostropăț”, „Bombă pentru parlament”, „Boală incurabilă”, „Comândul”, „Dragoste Wi-Fi”, „Soacra mea e o… dulceață” – unele cu alura trecutului-prezent, altele parfumate cu aroma modernismului mimat), imaginându-mi-le pe fiecare puse în scenă sau montate în formulă radiofonică, mi-au plăcut – ca structură și implicare în rol a diferitelor personaje, precum și logica relicilor bine chibzuite. Pe alocuri am râs, m-am amuzat, m-am supărat, chiar și întristat (nu din vina autorului, ci a tabloului societății bine conturat de cel care a scris). Lucrările care m-au impresionat și prin mesaj și prin laconismul expunerii sunt „Ultimul hostropăț” și „Comândul” – conțin un fel de „testament ancestral” al neamului care ne are, cu toate cusururile, dar și avantajele și talentele cu care ne-a înzestrat Creatorul. Bunăoară, Profira (din „Comândul”) întruchipând, în opinia mea, înțelepciunea moștenită de la bunele noastre, care au învățat la școala Vieții mai mult decât unii tineri la mari universități (apropo de replicile:„Da ce-mi trebuie mie să mă bocești când oi sta țapănă în săcriul ista așă de frumos? La ce bun să mă bociți, dacă eu totuna n-am s-aud nimic?…” sau:„…Lista cu pomene. Adică, să împart comândul. Nimeni nu știe zilele omunlui, numai Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu mă chiamă mâine-poimâine la El? Zic, ia să fac eu lucrul ista cu mâna mea: să știu cui dau și ce dau. Că atunci când oi sta țapănă în frumusața asta de raclă, are să fie târziu să mai fac ceva. N-am să mai pot spune nimic, ca să vă împac pe toți. Clar?…”
Autorul apelează, deseori, la acele legități nescrise ale vieții, pe care oricât le-ar schimba timpul, ele își păstrează farmecul și înțelesul profund. În acest sens, aș vrea să închei cu ideea: teatrul, ca artă, nu va dispărea atâta timp cât suntem protagoniștii implicați în veșnicul spectacol al existenței umane aici, pe Pământul zis al Oamenilor. Or, vorba Marelui Poet:„Alți actori, aceeași piesă…”

Claudia Partole, scriitoare