Vasile Vâșcu, enigmă și simbol

Numele lui Vasile Vâșcu a fost și rămâne unul de rezonanță pentru majoritatea românilor basarabeni. Personalitatea lui m-a fascinat prin cutezanță și m-a lăsat cu o sumedenie de întrebări. Nu știam prea multe despre el, mai degrabă niște legende care circulau prin Chișinăul anilor 1990…

Într-o zi de duminică, venisem la biroul Societății Limba Noastră cea Română, de pe Kogălniceanu, 52. Era vară, lucram cu ușa deschisă și am tresărit de la o bătaie în uşorul ușii. Nu așteptam pe nimeni. M-am pomenit cu doi vizitatori în prag: un distins domn, cu o fetiță de vreo 6 ani de mână… Desigur, l-am recunoscut. Era foarte încântat de existența unei asemenea societăți și m-a întrebat ce trebuie să facă să devină membru al SLNR. I-am răspuns că locul lui e printre membrii de onoare ai societății. I-am eliberat un carnet de membru și s-a arătat foarte mândru… Au admirat dizainul, împreună cu nepoțica, el citindu-i versul lui Grigore Vieru din interiorul carnetului: „În al lumilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur, /Limba noastră cea română…” Am avut impresia că a scăpat și o lacrimă. Era vizibil emoționat, dar a plecat luminat și bine dispus. Așa ne-am împrietenit. În ultimii lui trei ani de viață (2008, 2009, 2010), am corespondat prin e-mailuri. Semna mesajele cu inițialele V.V. Mesajele lui erau splendide…Puțin romantic, puțin melancolic, foarte optimist, dornic de comunicare, de oameni, de întâlniri și de lecturi. Ne întâlneam periodic la un ceai. Vorbeam ore în șir și nu mă săturam să-l ascult. Visa să pună începutul unui club de cultură pentru persoanele de vârsta a treia, împătimite de dans. Avea convingerea, că dansul presupune noblețe și comunicare, dar și că e un elixir al tinereții…Știam că-i place să citească și mă străduiam să-i ofer cărți. Era încântat ca un copil!
„Trec la lectura lui Mircea Eliade. E un filozof rafinat. Îl invidiez și îl consider fericit pentru faptul că s-a maturizat în India, dar nu în mediul prea pururea nociv basarabean. Aici liber putea să devină un nestingherit lingău, gen Berlinschi, Conțiu…” (Mesajul din 30 ianuarie 2009).
Vasile Vâșcu, fiul Domnicăi și al lui Costache din Chetrosu, Drochia, a plecat dintre noi la câteva zile după împlinirea vârstei de 70 de ani, la 7 mai 2010. A avut o aniversare tristă. Tristețea lui venea din adâncul sufletului. Fusese aproape sigur că, până la această dată, va fi reabilitat. I-au promis acest lucru mai multe persoane publice. Nu s-a întâmplat. La doar 10 zile s-a stins din viață și a luat cu sine această mare tristețe. Deși încercările prin care a trecut i-au șubrezit sănătatea, ani în șir s-a ambiționat să îmvingă moartea. Era mai puternic decât ea, știa asta. Învățase ceva de la viață și nu-i mai era frică de moarte. A sfidat realitatea și aproape că a învins-o…. S-a frânt de tristețe când a înțeles că nu va fi reabilitat poate niciodată și astfel nu va redeveni niciodată cetâțean român… Tristețea lui mai planează și azi în sufletele celor care l-au cunoscut și i-au înghițit vorbele… Din păcate, Chișinăul a păstrat o tăcere lașă și a lăsat ca această mare pierdere să treacă aproape neobservată.
V.V. a avut puțini prieteni: Dumitru Holban, Ion Hadârcă, Grigore Tutunaru… Și surorile lui, Vighiuţa şi Liuba, ultima iubindu-l cu un devotament greu de imaginat. Ea l-a vizitat de mai multe ori la Nijnii Taghil în anii lui de detenție și i-a ușurat viața cum a putut ea mai bine.
Cei care l-au cunoscut ştiu, că a fost un om puternic şi direct care privea drept în ochi, vorbea răspicat, fără ocolișuri. Cei slabi se clătinau şi nu rezistau să stea mult în prezenţa lui. Nobleţea şi inteligenţa erau calităţile lui fireşti pe care le-a purtat toată viaţa. Avea și un răspuns la întrebarea dacă nobleţea este nativă sau vine prin educaţie: mamele verticale şi inteligente educă copii deosebiţi. „Omul este un material foarte tare. Mi-s dragi oamenii. Bunătatea pentru oameni am învăţat-o de la mama…”. Mama lui Vâșcu a purtat un nume rar, cu o conotație specială, de duminică. Domnica. Ea a fost aceea care a pus în copiii ei, Vasile și Liuba, tot ce a avut ea mai bun.
Vasile Vâșcu a fost primul om în viața mea care a putut să-mi răspundă la o întrebare ce mă frământa de ani de zile: de ce părinții noștri ne-au povestit atât de puțin despre calvarul prin care au avut ei de trecut, despre foamete, despre deportări, despre represalii… Multe lucruri le-am dedus noi singuri. Adevărul ni s-a povestit foarte târziu și foarte fragmentar… „Ca să ne protejeze!”, a fost răspunsul lui. „Ca să nu ne înrăim. Ca să ne putem continua viața. Mamele noastre ne-au cruţat şi nu ne-au spus adevărul, ca să rămânem buni şi drepţi cu oamenii.”
Numele Vâşcu a fost și rămâne un cod, un simbol, o parolă. Doar cu câţiva ani în urmă era o dovadă de mare curaj să-l rosteşti public. Curaj, care te putea costa cariera sau propria libertate. Şi astăzi, unii îl rostesc în şoaptă, cu jumătate de gură, iar alții, foarte puțini – cu admiraţie. Unii, se mai tem și astăzi de umbra lui Vâșcu… Alții, se consideră norocoși pentru simplul fapt că l-au cunoscut, că li s-au intersectat drumurile.
Am avut marele noroc să-l cunosc și să stau mult de vorbă cu el. Am avut norocul să învăț de la el niște lecții simple de tot, pe care nu le voi uita niciodată… Să te mulţumeşti cu puţinul pe care îl ai. Să fii fericit în pielea ta. Să înveţi să fii recunoscător. Să nu invidiezi pe nimeni.
Oamenii cu stofă, cei de la care putem învăța, sunt extrem de puțini. E mare păcat să nu-i recunoaștem și să nu învățăm nimic de la ei… Vasile Vâșcu, omul de aceeași stofă cu Nicolae Testemițeanu, a meritat mai multă înțelegere și o altă atitudine. Ca și Testemițeanu, de altfel… Ca și Testemițeanu, a iubit cântecele și romanțele românești: „Cântecele și romanțele românești trăiesc în sufletul meu din copilărie. Aș spune, chiar am observat un fenomen aparte. Din momentul când le auzeam prima dată la Radio Romania, aveam impresia că le cunosc de undeva, atât de aproape de suflet îmi erau! Într-adevăr, prin 1966-1970, la petreceri, eram un interpret de romanțe neîntrecut, mai ales cu romanțele „Ian mai zi-i, măi, din vioară, că mi-i drag să joc”, „La umbra nucului bătrân”, „De ce nu-mi vii”, „Să-mi cânți, cobzar bătrân, ceva”, iar de prin 1998 am prins la inimă, de la prima audiere, la Brașov, în compania regretatului Nicolae Costin și a Primarului de București Crin Galaicu, romanța „Săraca inima me, iar o prins a mă dure”, pe care am cântat-o chiar, ultima data, la o petrecere, pe 18.01.09, la 80 de ani ai colegului meu de studii din Soroca, Grigore Grama (eu aveam pe atunci 14 ani, iar el era însurat și avea deja 26 de ani! ). Astfel, tema romanțelor pentru mine e una deosebită, care îmi trezește totdeauna emotii…” (Mesaj din 2 februarie 2009).

Valentina BUTNARU