Exemplul mentorului urmat cu vrednicie

Alexandra Nelipovschi, directorul şi custodele Muzeului de istorie şi etnografie din satul natal Sofia, şi, implicit, amfitrioana manifestărilor ce se petrec în incinta lui, a purtat de acasă, de la părinţi, până a se mărita (la 17 ani!) numele Babără.

Poate de aceasta (poate!) îl admira pe Iacob Babără ca pe un moş, îi urmărea în tăcere vorba, acţiunile, parcă îi era aproape de suflet tot ce făcea şi cum făcea şi ar fi vrut să-i semene, să-i urmeze pasiunea, vrednicia. Dar îşi dădea seama că pentru aceasta trebuie să înceapă de la lucruri simple, că pentru aceasta se cere timp şi perseverenţă.
Iacob Babără (pronunţat de ruşi Babira) era o notorietate. El era unic în felul său, incomparabil. În anii imediat postbelici şi mai încoace el, în detrimentul planurilor sale de viaţă, accepta promt, necondiţionat orice serviciu i se propunea spre binele şi folosul satului, al oamenilor. Aşa a fost şef de club, învăţător, şef de studii şi director de şcoală, cântăreţ şi dirijor de cor, întemeietor de bibliotecă, învăţător de istorie la şcoala medie, cercetător ştiinţific autonom în vederea scrierii Letopiseţului satului, luptător insistent, consecvent, cutezător pentru crearea şi deschiderea unui muzeu al satului. Şi pe toate le-a făcut cu tragere de inimă.
Alexandra a mers la cor, unde-şi punea şi părticica ei de suflet în succesele acestuia. A cântat sub bagheta lui Iacob Babără, apoi şi în Ansamblul vocal „Liliacul”, întemeiat de dânsul. Numele ei a devenit unul de referinţă. Şi în Ansamblul „Sofianca”, care a supravieţuit şi cu care a participat la concursuri, festivaluri de toate nivelurile. Activând în cor şi în ansambluri, a cunoscut bogăţia şi frumuseţea cântecelor populare, moştenite de la strămoşi. S-a simţit pasionată şi implicată în culegerea, adunarea, valorificarea şi punerea în uz a acestei comori culturale. Dragostea pentru tezaurul spiritual o fi venit şi de la fiică-sa Angela, care fusese şef al Secţiei de folclor de la Centrul naţional de valorificare a creaţiei populare.
Când s-a deschis muzeul, Alexandra Nelipovschi a avut impresia, că însăşi clădirea, conacul este un exponat muzeistic, şi mai neobişnuit ei i se părea, că însuşi Iacob Babără, custodele, este un exponat de muzeu, dacă îl raportăm la timpurile, în care a acţionat, la leaţii, cu care a convieţuit, la activităţile de muncă, la preocupările, care l-au stăpânit, spre luminarea, spre educarea, spre culturalizarea populaţiei.
Când a devenit ea însăşi director al muzeului, în 2006, după ce s-a străduit ca o bună gospodină ce este, şi a reparat clădirea, Alexandra Nelipovschi, susţinută şi ajutată de directoarea gimnaziului, de primarul satului, de prietenele ei de la cultură, care ulterior au întemeiat Ansamblul folcloric „Ţărăncuţele”, sub dirijarea lui Anatol Ceremuş, a organizat, printre primele manifestări, „o oră de omagiere” a vrednicului de pomenire Iacob (Afanasievici) Babără – mare înaintaş, care ne-a lăsat opere fără asemănare. Tot un omagiu de recunoştinţă a fost şi îndeplinirea pe parcursul anilor a poruncii lui Iacob Babără (căci poruncă a fost: „Alexandră, să ai grijă să curăţi măcat cinci fântâni…”) şi a curăţit, în concordanţă cu sătenii, ceremonios, respectând ritualurile sfinţite pentru asemenea lucrări.
Alexandra Nelipovschi aflase despre existenţa unor urmaşi ai dinastiei boiereşti Hasnaş. Au organizat la ea, în muzeu, cu concursul primăriei, gimnaziului şi Direcţiei cultură Drochia, a oamenilor de cultură, cu binecuvântarea preotului Valeriu Radu-Tătaru, un simpozion… de cunoaştere. Au invitat şi au venit oaspeţi dragi, surprinzători, care, prin prezenţa lor, au legat trecutul de actualitate, s-au împrietenit ca nişte oameni, care au aceleaşi rădăcini. „Boierii”: Vladimir şi soţia sa Virginia Hasnaş (Ungheni) şi Vera, sora lui Vladimir Hasnaş, cu soţul Anatol Simionică (Bălţi).
Simpozionul „a dat peste usnă” informaţii cognitive despre boierimea satelor noastre în sec. al XIX-XX-lea şi aproape exhaustive despre Ion Hasnaş, stăpânul satului Anfisovca (Sofia) şi ctitorul bisericii, conacului, şcolii etc. A fost şi un prilej de emoţii înălţătoare, ca între neamuri.
Nu mai puţine emoţii pozitive emană şi desfăşurarea sărbătorii „Verdele” sau „Nalba ca la Sofia”. De drept-de drept, motivul acestei petreceri este şi aşa şi se numeşte „a bea vin pe nalbă”. Alexandra Nelipovschi este sufletul acestei sărbători-petreceri, oferindu-şi colegelor, femeilor de toate vârstele energia organizării, talentul şi covorul de nalbă din curtea casei, pe care e aşezată cu drag masa improvizată cu plăcinte şi vin.
Dar câte alte manifestări, pregătite ingenios, minuţios, ajutată fiind de colegii şi prietenii de la gimnaziu, de la Casa de cultură, susţinută de Ansamblul „Ţărăncuţele”, acompaniată de Anatol Ceremuş, manifestări, cum ar fi şezători, omagieri, întâlniri cu oameni de seamă, serate de creaţie, in memoriam, primeşte cu drag promoţiile jubiliare de elevi, care au absolvit pe timpuri instituţia dată (conacul boieresc un timp a găzduit şcoala medie), organizând pentru toţi oaspeţii excursii prin sălile muzeului. Totdeauna aici domină factorul strămoşesc, istoric, de cunoaştere; voia bună, veselia, care înfrumuseţează viaţa celor prezenţi.
De-alungul anilor Alexandra Nelipovschi s-a bucurat de susţinerea, prezenţa, şi aprecierea primarilor Tudor Rusu, Veaceslav Magaleas, directoarea gimnaziului Aurelia Mocanu, şefilor şi specialiştilor Direcţiei cultură Drochia Valentina Luchienciuc, Petru Ababei, Rodica Lozovanu, Ala Bugai, Cristina Ţurcanu, Sorina Maţibon, Emilia Bobeică, oamenilor de bine din sat: Ion Proca, Victor Lopotenco, Boris Dibrianschi etc., cărora le este recunoscătoare.
Dacă priveşte în retrospectivă activitatea sa de muncă culturală, de trei decenii, ar trebui să se mândrească (în sensul bun al acestui cuvânt), că lucrurile edificatoare ale lui Iacob Babără, care i-a fost şi a rămas mentor şi exemplu în toată activitatea, le continuă cu vrednicie.

Vitalie ZAGAIEVSCHI