Legământ de suflet

Răsfoind ziarele din arhivă, am dat de o Poveste de viață, care mi-a trezit mai multe amintiri. În ea este descrisă întâlnirea cu un Om de mare valoare, pe care l-a „născut” satul Popeștii Noi. Această poveste a avut un final, care mi-a răvășit sufletul, dar care, cronologic, nu a putut să încununeze finalul povestirii. Acum i-a venit sorocul… 

Eram cu echipa redacţiei într-o deplasare de serviciu prin satul meu de baştină Popeştii Noi, în care nu mai poposisem amar de vreme. E greu de descris ce sentimente îţi răscolește în suflet fiecare colțișor atât de cunoscut, pe unde a trecut, ca un vis, frumoasă și fermecătoarea copilărie, devenită deja atât de îndepărtată… Îi făcusem o vizită bunicăi (mâcăi), pe care anii au trecut-o prin toate încercările posibile și care au adus-o, la cele peste 8 decenii, înălbită, uscată, încovoiată, cu dureri grave în picioare, dar cu o memorie de invidiat la această vârstă înaintată. În orice frază a ei se simțea o regretabilă durere pentru viața atât de frumoasă, dar care se trece atât de repede… Colega mea Liuba Bulgaru a întreținut un dialog de suflet cu mâca Vasilina și în urma acestei vizite s-a „născut” un crochiu bombonică „E un mare păcat să-ți ceri moartea…”

Ne întorceam cu  „traistă doldora de materiale”, unul mai interesant ca altul, cu poze deosebite, autor Liviu Țugui, el și șofer, mulțumiți de sine, că vom avea ce propune cititorilor ziarului. Priveam cu mare părere de rău la „dealul cu ciritei”, pe care, fiind copii, îl cutreieram în lung și-n lat, la casa cu coloane, meșterite și instalate de tata Mihail, unde am făcut primii paşi, am pronunțat primele silabe…

Nu am dovedit să cuprind cu privirea şi cu inima mai amănunțit casele îmbătrânite, ca de altfel şi stăpânii lor, că drumul nemilos ne scotea iute din sat, iar maşina întoarse spre vârful dealului unde albea biserica, ca o jucărie, devenită pe dată obiectul discuţiei noastre. La ieşirea din sat, mai bine zis, la poarta ultimei case, am observat o fântână şi am hotărât să ne potolim setea. La poartă ne-a întâlnit un bătrânel foarte simpatic, cu un zimbet larg, cu scântei în ochii jucăuşi, cu o pălărie din paie, ce îl prindea la faţă, dar mai mult i-o apăra de minune de razele dogoritoare ale soarelui. Nici nu puteam intui, că spre finalul deplasării ne aștepta „cireașa de pe tort”, o întâlnire de suflet cu o persoană atât de interesantă…

– Buna ziua! – l-am salutat.

– Buna, doamnă, buna, – accentul din voce i-a trădat pe loc apartenența naţională și, fără a ajunge la fântână, am cotit spre bătrânelul, ce ne-a trezit curiozitatea prin răspunsul șăgalnic şi binevoitor, dar și mai mult, prin faptul că ținea în mână un număr proaspăt al gazetei raionale („Glia Drochiană”), iar corectitudinea vorbirii denota, că avem în faţă un oaspete de peste Prut.

– Dumneavoastră locuiți aici, în sat?

– Da, desigur, în timpul concediului de 45 de zile. 

– lar în rest?

– Dacă mai scădem din cele 365 de zile ale anului încă un concediu, apoi restul zilelor le trăiesc în Bistriţa, Ardeal.

– Deci aici sunteţi sosit în ospeţie?

– Dacă m-aş simți în ospeţie, poate că n-aş veni de două ori pe an. Dar aşa vin la mine acasă. Chiar şi azi am urcat acolo sus, lângă bisericuţă, și am stat întins pe iarbă ca altădată, ca în copilărie…

– Știți, cam aceleaşi sentimente de reîntoarcere la baștină, la ceva scump inimii, la ceva drag trăiesc și eu acum. Un fel de legământ de suflet.

– Va trageţi din Popeştii Noi?

– Da, aici mi-s rădăcinile, cu toate că nu mai locuim în sat de vre-o trei decenii. Tatăl meu, Mihail Ganţa, e din satul acesta.

– Cum ai spus, Mihail Ganţa? Acesta e tatăl dumitale? Doamne, știți că suntem rude? Eu am fost naşul de botez al tatălui dumitale. Şi numele meu i l-am dat. Mie îmi zice Mihail Grigoraş. Am fost delegat din partea familiei noastre la botez. Aveam pe atunci vreo 14 ani.

– Înseamnă că astăzi aveţi…

– Da, sunt octogenar.

– Nici pe departe nu seamănă că ați schimbat al nouălea deceniu, domnule Grigoras.

– De ce să mă plâng? Nu mă doare nimic. Absolut nimic, nici un osişor. Mănânc la timp, dorm, mă odihnesc. Unicul secret, cred eu, e acela, că nu frecventez cârciuma, ea ruinează sănătatea şi finanţele. Până m-am căsătorit, s-a întâmplat să fiu aghezmuit de vreo trei ori. Dar de atunci… Ei, dar, scuzaţi, vă rog, că nu-s bărbierit, nici n-am bănuit, că voi avea fericită ocazie să stau de vorbă cu doamne de la oraş, că mă îngrijeam eu, mă primeneam.

– Domnule Grigoras, dacă sunteţi născut în Popeştii Noi, în virtutea căror împrejurări v-aţi stabilit cu traiul în România?

– În primul rând, să știți că eu nu-s născut aici, ci în satul Cotova, cred că ați auzit. În ianuarie 1910. Iar în mai, acelaşi an, părinţii mei, împreună cu alţi gospodari, s-au stabilit cu traiul aici, în văgăuna aceasta atât de pitorească, punând temelia acestui sat cu dulce nume – Popeştii Noi.

– Probabil, războiul v-a silit să plecaţi?

– Și da, și nu. Eu eram periculos pentru armata lui Antonescu și de aceea am rămas cu babele în sat. Dar să nu credeți, ca am stat degeaba, cu mâinile în sân. Am făcut parte din corpul didactic. Am fost profesor la Dominteni, în satul Popeştii de Jos. În martie 1944 m-am evacuat în România, împreună cu sotia Ana și cu cei doi copii, Tamara şi Dinu. Apoi am locuit la Tulcea, în Dobrogea, iar când am devenit pensionar, fiică-mea m-a ajutat să devin și proprietar de bloc la Bistriţa. În România am continuat să profesez. Am avut două licenţe: în chimie şi în biologie, am lucrat director-adjunct la Liceul Teoretic nr. 2 din Tulcea (N.R.: azi, Liceul Teoretic „Grigore Moisil”). Cu timpul am devenit profesor de gradul întâi, ceea ce îmi permitea să primesc cel mai mare salariu, apoi și cea mai mare pensie printre colegi. Acum am adus o serie de manuale pentru Liceul „M. Eminescu” din Drochia: „Metodica de studiere a biologiei şi agriculturii”, „Metodica predării zoologiei”, „Tehnologia lucrărilor practice la anatomie și fiziologie”, manuale de fizică, chimie, muzică ș.a. Recent, la noi a apărut prima ediție a „Abecedarului” lui Ion Creangă. N-am adus niciun exemplar. Cred că în septembrie, când revin iarăşi, găsesc eu câteva cărți…

– În așa scurt timp reușiți să reveniţi încă o dată la baștină?

– Acum e cu mult mai simplu să treci graniţa în Basarabia. Atât doar, că nu am dreptul să-mi permit să mân undeva într-un hotel străin, să zicem, din Ucraina. De parcă s-ar teme cineva să nu fur secretul sărăciei. Dar acum nu mai folosesc eu toate cele 45 de zile de concediu. La Sfântul Ilie trebuie să fiu acasă. La noi, în inima Ardealului, în această zi tradițional se organizează o sărbătoare folclorică nemaipomenit de frumoasă și interesantă, cu distracţii.

– Sunteţi venit nu demult de acasă. Evenimentele ce tulburau țara acu câteva săptămâni, s-au potolit?

– Știți, doamnă, am constatat un lucru – muncitorii azi nu lucrează. Până acum au condus țara, au fost primii în revoluţie. Acum, însă cer să li se dea, înaintează revendicări. O societate a veteranilor, acum la noi îs multe, ca de altfel, și partidele, – înaintează 41 de revendicări. Mă chemau și pe mine. Nu, domnilor, le-am zis, eu n-am fost pe front nici o zi. Dar despre ce fel de revendicări poate fi vorba, când țara e ruinată? Acum trebuie să producem, nu să cerem!.. 

– Dar Dumneavoastră, domnule Grigoras, în ce limbă, mai bine zis, cu ce grafie citiți gazeta raională?

– Îmi este mai aproape, desigur, limba română în haina ei firească. Dar n-am uitat nici alfabetul rusesc (chirilic).

– Din simplă curiozitate?

– Nu numai. Omul ce cunoaște mai multe limbi, a fost mereu mai bogat cu sufletul decât semenii lui, ce nu posedă ca lumea nici măcar limba mamei. Eu personal mă descurc în germană, în franceză…

Aici conversaţia noastră a trebuit să se încheie. Urându-ne sănătate şi mulţi ani, am convenit reciproc s-o reluăm, adică conversația, chiar la redacție, când popeșteanul Mihail Grigoras va veni la Drochia să aducă manualele promise pentru Liceul „M. Eminescu”. Dar…. Nu a fost să fie…

Finalul povestirii: 

Evenimentul descris a avut loc în vara lui 1990. În septembrie, același an, Mihail Grigoraș urma să vină cu un lot de carte promis Liceului „Mihai Eminescu” din orașul Drochia, și cu câteva exemplare de „Abecedarul” lui Ion Creangă, prima ediție. Dar…

Într-o zi de toamnă devreme, cu mult soare, se opri la portița casei noastre din orașul Drochia o doamnă îmbujorată și foarte grăbită. S-a prezentat:

– Sunt Tamara, fiica lui Mihail Grigoraș din Bistrița, România. Tata știa, că fiica DVS Nătălița, va merge curând în clasa I și personal i-a promis „Abecedarul” lui Ion Creangă. Iată-l. L-a pregătit, dar n-a reușit să vină precum s-a angajat.

– S-a întâmplat ceva? – trecu un fior prin tot corpul. Știam, că are deja peste 80 de ani…  Mai știam, că era perfect sănătos, ne spusese  ceva mai devreme. – Doar era bine, viguros, când l-am cunoscut câteva luni în urmă…

– Era bine, se pregătea să aducă lotul de cărți promise, să-și mai vadă o dată casa de la baștină, din Popeștii Noi. Dar… un accident teribil i-a curmat viața. În ultimele clipe mi-a cerut promisiunea, că voi duce la bun final promisiunea lui. Ceea ce fac acum. El totul pregătise din timp… Și vroia să vină să le aducă personal…

… Tamara venise cu transport publi, foarte se grăbea să nu întârzie. De la Liceul din centrul orașului ajunse la noi pe jos, aproape în fugă, să reușească peste tot. De aia era atât de îmbujorată. Deși regreta pierderea tatălui, din vorbă am dedus, că era foarte mulțumită, că a reușit să îndeplinească promisiunile părintelui său, care a fost nu doar un pedagog și un profesor bun și foarte bun, dar și un tată, care și-a educat copiii așa cum a dorit să-i vadă: onești, mărinimoși, responsabili, pentru care respectarea cuvântul tatălui, a promisiunii lui în fața oamenilor, dar și a copiilor față de părintele aflat pe patul de moarte… este o corectitudine, un gest demn de apreciere. Dar și o Onoare! 

Un adevărat legământ de suflet!

Valentina CEBOTARI