Violența care nu se vede

Nu toate formele violenței pot fi fotografiate. Nu toate ajung la medic. Nu toate lasă vânătăi, acte rupte sau uși trântite. Unele se așază mai întâi în vocea unei femei, în felul în care tace, în grija cu care își alege cuvintele, în teama de a nu provoca o reacție, în oboseala de a se apăra mereu.

În Republica Moldova, violența împotriva femeilor rămâne o realitate mult prea prezentă. Studiul realizat de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) privind violența împotriva femeilor în Republica Moldova arată că 76% dintre femeile intervievate consideră că violența împotriva femeilor este răspândită în țară. Două din cinci femei, adică 40%, au declarat că au fost supuse violenței fizice și/sau sexuale din partea unui partener sau a unei alte persoane de la vârsta de 15 ani. Aproape trei sferturi dintre femeile care au avut vreodată un partener intim au fost supuse unei forme de violență psihologică, fizică și/sau sexuală din partea acestuia.

Dar cifrele spun doar o parte din poveste. Dincolo de ele sunt femei care nu au spus nimănui ce trăiesc. Femei care nu au numit abuzul „abuz”, pentru că nu au fost lovite. Femei care au crezut că trebuie să rabde, să înțeleagă, să tacă, să nu „strice familia”. Femei care au ajuns să creadă că ele sunt vinovate pentru furia altcuiva.

Ce este violența invizibilă

Violența invizibilă este tocmai acea formă de abuz care nu se vede imediat, dar schimbă profund viața unei femei. Poate fi psihologică, verbală, economică, socială sau spirituală. Poate însemna umilire, amenințări, ridiculizare, izolare, presiune, frică, control asupra banilor, interzicerea unor decizii personale sau diminuarea constantă a valorii unei persoane.

Legea Republicii Moldova privind prevenirea și combaterea violenței în familie, Legea nr. 45/2007, recunoaște că violența în familie nu se reduce la lovituri. Cadrul legal vorbește despre forme diferite ale violenței și despre dreptul victimelor la protecție, asistență, consiliere și reabilitare. Iar după modificările legislative intrate în vigoare în 2017, poliția poate emite ordin de restricție de urgență atunci când există suspiciunea rezonabilă că violența domestică s-a produs sau este iminentă.

Această recunoaștere legală este importantă, pentru că multe femei aud încă fraza: „Dar te-a lovit?” Ca și cum abuzul ar începe doar atunci când corpul poate demonstra ce s-a întâmplat. În realitate, violența poate începe cu mult înainte. Începe atunci când o femeie nu mai simte că are voie să fie ea însăși. Când nu mai spune ce gândește. Când își cere scuze pentru lucruri care nu sunt vina ei. Când trăiește cu sentimentul că liniștea din casă depinde doar de cât de mult se micșorează ea.

Când frica devine obișnuință

Frica devenită obișnuință este unul dintre cele mai clare semne că ceva nu este în regulă. La început, femeia poate să nu o numească frică. Poate spune că „evită certurile”, că „îl lasă să se liniștească”, că „nu vrea scandal”, că „așa e el când se enervează”. Dar dacă fiecare gest este calculat ca să nu provoace o reacție, dacă fiecare cuvânt este cântărit, dacă tăcerea pare mai sigură decât adevărul, relația nu mai este un loc de siguranță.

În multe cazuri, violența invizibilă nu apare ca o explozie. Ea se repetă. Poate fi:

• o glumă care umilește;
• o critică spusă zilnic;
• o amenințare mascată;
• o pedeapsă prin tăcere;
• o vină pusă mereu pe umerii femeii;
• o decizie luată în locul ei;
• o libertate retrasă puțin câte puțin.

În timp, toate acestea pot rupe încrederea în sine mai adânc decât pare din afară.

Studiul OSCE arată că efectele violenței sunt grave și de lungă durată. Femeile care au trecut prin violență au vorbit despre frică, furie, anxietate, depresie și tulburări de somn. Cel puțin un sfert dintre victime au raportat efecte psihologice pe termen lung după cel mai grav incident de violență. Asta înseamnă că violența nu se termină în momentul în care agresorul tace. Ea poate continua în nopțile fără somn, în corpul care tresare, în rușinea care nu aparține victimei, dar pe care victima ajunge să o poarte.

Rușinea care ține femeile în tăcere

Rușinea este una dintre cele mai grele poveri. Multe femei nu vorbesc nu pentru că nu au ce spune, ci pentru că se tem cum vor fi privite. Se tem că vor fi întrebate de ce au rămas. De ce nu au plecat mai devreme. De ce au iertat. De ce nu au spus nimănui. Aceste întrebări, chiar când par simple, pot răni. Ele mută atenția de la comportamentul agresorului la reacția victimei.

În Republica Moldova, această problemă este adânc legată și de mentalități. Același studiu OSCE arată că 55% dintre femeile intervievate consideră că violența în familie este o chestiune privată și trebuie soluționată în familie. Aproape jumătate cred că violența împotriva femeilor este adesea provocată de victimă. Aceste atitudini explică de ce multe femei tac. Dacă o comunitate tratează violența ca pe o rușine de familie, femeia va simți că nu are voie să ceară ajutor. Dacă lumea spune „nu te băga între soț și soție”, agresorul rămâne protejat de tăcere.

Dar violența în familie nu este o problemă privată atunci când afectează siguranța, demnitatea și viața unei persoane. Nu este „treaba lor” când o femeie trăiește în frică. Nu este „familie” acolo unde unul controlează, umilește sau amenință, iar celălalt supraviețuiește de la o zi la alta.

De ce este greu de povestit

Pentru o femeie, violența invizibilă poate fi greu de povestit tocmai pentru că nu are mereu dovezi clare. Cum dovedești că ani la rând ai fost făcută să te simți fără valoare? Cum explici că ai ajuns să nu mai ai încredere în propriile decizii? Cum spui cuiva că nu o singură întâmplare te-a speriat, ci felul în care fiecare zi a devenit o așteptare a următoarei reacții?

Aici contează enorm prima persoană care ascultă. Poate fi o asistentă socială, o rudă, o vecină, o colegă, un medic, un educator sau un om din comunitate. Prima reacție poate deschide o ușă sau o poate închide pentru mult timp.

O femeie care începe să vorbească despre frică nu are nevoie să fie certată. Nu are nevoie să audă că trebuia să plece mai devreme. Nu are nevoie de judecăți rapide sau de sfaturi spuse apăsat, fără să fie înțeles riscul. Are nevoie să fie crezută. Are nevoie să audă că nu este vina ei. Are nevoie să știe că există sprijin și că poate face pași în siguranță.

Ce poate ajuta

Ajutorul corect nu înseamnă să împingi femeia spre o decizie pentru care nu este pregătită. În unele situații, plecarea grăbită, fără plan de siguranță, poate crește pericolul. Ajutorul începe cu ascultare, cu informație clară, cu sprijin discret și cu orientare către servicii specializate.

Pot ajuta întrebări simple, spuse calm:

• „Ești în siguranță acum?”
• „Există cineva în care ai încredere?”
• „Ai nevoie să vorbim cu un specialist?”
• „Cum pot să te ajut fără să te pun în pericol?”
• „Vrei să căutăm împreună informații despre serviciile disponibile?”

Pentru specialiști, mai ales pentru cei din asistența socială, violența invizibilă cere atenție la detalii. Uneori, femeia nu va spune direct că este victimă. Va spune că este obosită. Că acasă sunt probleme. Că nu are voie să vină singură. Că soțul trebuie să știe tot. Că nu poate lua decizii fără el. Că nu are bani de drum. Că nu vrea să supere pe nimeni. În aceste fraze mici pot sta situații mari.

Republica Moldova are un cadru legal care recunoaște violența în familie și mecanisme de protecție, inclusiv ordinul de restricție de urgență și ordonanța de protecție. Totuși, legea ajunge la femei doar atunci când cineva o explică pe înțelesul lor, când instituțiile cooperează, când comunitatea nu judecă și când victima simte că nu va rămâne singură după ce vorbește.

Contează

Violența invizibilă nu trebuie minimalizată pentru că „nu se vede”. Tocmai pentru că nu se vede, ea are nevoie de mai multă atenție. Ea poate trăi ani întregi în spatele unei imagini de familie liniștită, în spatele unei femei care zâmbește în public și tace acasă, în spatele unei replici simple: „Lasă, nu contează.”

Dar contează.

Contează când o femeie nu mai doarme liniștit. Contează când se teme să spună ce simte. Contează când își pierde prietenele, curajul, vocea, libertatea. Contează când ajunge să creadă că nu merită altceva.

Violența nu începe doar când doare corpul. Uneori începe când o femeie nu se mai simte liberă să fie ea însăși.

Publicația a fost realizată de PP „Glia Drochiană” în cadrul subgrantului „Nu doare doar când lovește”, cu sprijinul financiar al Suediei, în cadrul proiectului „Prevenirea violenței față de femei”, implementat de A.O. Artemida.