Când violența devine lecție de viață 

Un copil nu trebuie lovit ca să fie rănit de violență. Uneori este suficient să stea în camera alăturată și să audă cum tata țipă la mama. Să vadă cum mama plânge și apoi își șterge repede lacrimile înainte ca el să plece la școală. Să învețe că atunci când unul dintre părinți ridică vocea, ceilalți trebuie să tacă. Să crească într-o casă în care frica face parte din rutina de zi cu zi.

„Nu înțelege, e prea mic.” Este una dintre cele mai frecvente justificări ale adulților. Dar copilul înțelege mult mai mult decât credem. Poate nu știe să explice ce este violența domestică, însă știe când mama se teme. Știe după felul în care se trântește ușa că urmează o ceartă. Știe când trebuie să vorbească încet. Știe când e mai bine să se ascundă în cameră. Și, mai ales, învață. „Așa se vorbește în familie”

Un băiat de opt ani își vede tatăl întorcându-se nervos de la serviciu. Mama îi pune masa. Ceva nu-i convine. Începe să strige.

— Iar ai făcut mâncarea asta? Mama tace.

Copilul stă în camera lui și aude tot. Poate că nu vede ce se întâmplă după aceea. Dar aude vocea tatălui, plânsul mamei și ușa trântită. Peste câțiva ani, când se ceartă cu un coleg, băiatul ridică vocea. Nu știe să rezolve conflictul altfel. A văzut că omul care are mai multă putere vorbește mai tare. Acasă a învățat o lecție simplă și periculoasă: dacă ești supărat, ai dreptul să-l reduci la tăcere pe celălalt.

O fată de 12 ani vede cum tatăl își jignește mama. Uneori o împinge. Alteori sparge lucruri. A doua zi își cere scuze și vine cu flori. Mama plânge, dar spune:

— Lasă, fetita mea. A fost nervos. O să-i treacă.

Copilul învață că iubirea și frica pot locui în aceeași casă. În timp, poate ajunge să creadă că gelozia este dovadă de iubire, că verificarea telefonului partenerului este „grijă”, că țipetele sunt normale într-o relație și că după o agresiune trebuie doar să aștepți perioada în care omul devine din nou „bun”. Mai târziu, când va avea propria relație, aceste lucruri îi pot părea familiare. Nu pentru că își dorește să sufere, ci pentru că nu i s-a arătat suficient de clar cum arată o relație fără frică.

Un copil observă că mama nu poate merge nicăieri fără să spună unde este. Că trebuie să răspundă imediat la telefon. Că tata îi verifică mesajele. Pentru copil, acestea devin întrebări obișnuite dintr-o familie. Mai târziu, băiatul poate considera normal să-i ceară partenerei parolele.

— Dacă nu ai nimic de ascuns, de ce nu-mi dai telefonul?

Poate nici nu își dă seama că nu este grijă, ci control. Pentru că a învățat controlul înainte să învețe respectul.

Există și copii care devin foarte cuminți. Nu fac gălăgie. Nu cer nimic. Își fac temele fără să fie întrebați. Își pun singuri hainele. Învață să observe starea de spirit a adulților înainte să spună ce au nevoie. La prima vedere, sunt copii „maturi pentru vârsta lor”. Dar uneori nu este maturitate. Este adaptare la frică. Copilul învață să citească pașii de pe hol, tonul vocii, felul în care se închide ușa. Învață când poate cere ceva și când trebuie să tacă.

Un astfel de copil poate crește devenind adultul care se teme permanent să nu supere pe cineva, își cere scuze chiar și atunci când nu a greșit și suportă comportamente nedrepte doar pentru a evita un conflict.

Poate cea mai grea lecție este cea pe care copilul o aude de la adultul care încearcă să supraviețuiască:

— Nu-l provoca.

— Taci, că e nervos.

— Fă cum spune el.

— Lasă-l în pace.

Uneori aceste cuvinte sunt spuse pentru că mama știe că astfel poate evita o nouă agresiune. Dar copilul poate înțelege altceva: cel care lovește are dreptul să fie protejat de propriul comportament, iar ceilalți trebuie să se adapteze. Această idee poate rămâne în mintea lui ani întregi.

Uneori copilul nu mai stă în camera lui. Un băiat de 10 ani își vede tatăl agresând-o pe mamă și se pune între ei.

— Las-o pe mama!

Poate fi împins. Poate fi lovit. Poate primi și el o palmă.În mintea lui, însă, se produce o schimbare: începe să creadă că trebuie să protejeze oamenii prin forță. Mai târziu, în curtea școlii, intervine în orice conflict. Nu știe să negocieze. Știe să se impună. 

Uneori, copilul care a încercat să-și apere mama ajunge să repete, fără să vrea, modelul pe care l-a văzut acasă. Când copilul devine „adultul” familiei 

Mai există o situație despre care se vorbește mai puțin. Mama este speriată. Tatăl este agresiv. Iar copilul începe să aibă grijă de toți. Își ia sora mai mică în cameră.

— Hai, stăm aici până se liniștește tata.

O consolează pe mama.

— Nu plânge, mamă.

Îi spune surorii:

— Să nu spui nimănui ce se întâmplă acasă.

Copilul devine protector, mediator, confident. Dar copilul nu ar trebui să fie paznicul păcii din familie. El ar trebui să fie copil.

Și mai târziu?

Nu există o regulă potrivit căreia un copil care a văzut violență va deveni obligatoriu agresor.

Unii copii devin foarte atenți să nu repete ceea ce au trăit. Alții caută relații complet diferite. Cu sprijinul potrivit, pot învăța că ceea ce au văzut acasă nu este normal și nu trebuie transmis mai departe. Dar există și copii care duc modelul mai departe. Băiatul care a văzut că tatăl își controlează soția poate deveni bărbatul care își controlează partenera. Fata care a văzut că mama suportă orice pentru „a păstra familia” poate ajunge să creadă că și ea trebuie să suporte. Copilul care a învățat că problemele se rezolvă prin lovituri poate folosi aceeași soluție în relațiile sale. Nu pentru că ar fi „rău”. Ci pentru că acesta a fost modelul pe care l-a avut sub ochi. Ce poate rupe cercul? Uneori, o singură relație sănătoasă poate conta enorm: un profesor, un bunic, un psiholog, un asistent social, un antrenor, o rudă care îi spune copilului: „Nu este normal să-ți fie frică de un adult din casa ta.”, „Nu este vina ta.” , „Nu trebuie să alegi între mama și tata.”, „Nu este responsabilitatea ta să oprești violența.”, „Oamenii se pot iubi fără să se rănească.”

Aceste propoziții par simple. Pentru un copil care a crescut în violență, însă, ele pot fi o revelație. Pentru că  primul pas spre ruperea cercului este să afle că există și o altă variantă de familie.

Ce văd copiii?

Văd cine are voie să vorbească și cine trebuie să tacă.

Văd cine decide.

Văd cum se rezolvă conflictele.

Văd dacă scuzele înseamnă schimbare sau doar începutul unui nou ciclu.

Văd dacă iubirea înseamnă grijă sau control.

Văd dacă un om poate spune „nu” fără să fie pedepsit.

Și toate acestea devin, încet, harta după care își vor construi propriile relații. De aceea, atunci când într-o casă există violență, întrebarea nu este doar „Ce i se întâmplă femeii?”

Trebuie să întrebăm și: „Ce vede copilul?” Pentru că un copil care crește în frică nu asistă pur și simplu la violență. Învață despre ea. Iar responsabilitatea adulților este să-i arate, cât mai devreme, că există și o altă cale.

Angela Croitor

Publicația  este realizată de PP „Glia Drochiană” în cadrul subgrantului „Nu doare doar când lovește”, cu sprijinul financiar al Suediei, în cadrul proiectului „Prevenirea violenței față de femei”, implementat de A.O. „Artemida”