Adulții cred uneori că un copil nu înțelege. „Este prea mic”, spun ei. „Nu era în cameră.” „Nu l-a lovit nimeni.” Dar un copil nu trebuie să vadă o lovitură pentru a fi afectat de violența din familie. El aude tonul vocilor, observă privirile, simte frica și liniștea grea de după conflict. Înțelege că ceva nu este în regulă, chiar dacă nu poate explica în cuvinte ce se întâmplă.

Ce vede un copil atunci când tatăl îi controlează mamei telefonul? Ce înțelege când aceasta trebuie să ceară voie pentru a ieși din casă, pentru a cumpăra ceva sau pentru a vorbi cu familia? Ce învață atunci când aude umiliri, amenințări și acuzații, iar a doua zi toată lumea se poartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Copiii văd mai mult decât credem. Ei observă cum mama își schimbă vocea când partenerul intră în cameră. Văd că încearcă să nu-l supere, că ascunde anumite lucruri, că renunță la propriile decizii sau că se teme să răspundă. Pot să nu cunoască noțiunile de control, abuz psihologic ori violență economică, dar cunosc frica. O recunosc în corpul și în comportamentul adultului de care depind.

Violența ajunge la copil chiar dacă nu este îndreptată direct împotriva lui

Într-o familie în care există violență, copilul trăiește într-o stare de nesiguranță. Nu știe când va începe următorul conflict, ce cuvânt îl va provoca sau cât de grav va deveni. Uneori încearcă să fie foarte cuminte, convins că o greșeală ar putea aprinde cearta. Alteori încearcă să-și apere mama, să-și liniștească frații sau să distragă atenția agresorului.

Un copil nu ar trebui să poarte asemenea responsabilități. Nu este rolul lui să mențină pacea în familie, să protejeze un părinte sau să prevină reacțiile celuilalt. Totuși, mulți copii ajung să creadă că de comportamentul lor depinde liniștea casei.

Efectele pot apărea în moduri diferite. Un copil poate deveni retras, tăcut și temător. Altul poate fi agitat, furios sau agresiv. Poate reacționa puternic la zgomote, poate plânge aparent fără motiv, poate avea dificultăți de concentrare sau poate refuza să se despartă de adultul în care are încredere. Uneori revin comportamente specifice unei vârste mai mici. Alteori copilul se străduiește să pară perfect, pentru a nu crea încă o problemă acasă.

Niciunul dintre aceste semne, luat separat, nu dovedește existența violenței. Comportamentul unui copil se poate schimba din multe motive. Dar schimbările repetate, combinația mai multor semne și cuvintele copilului nu trebuie ignorate.

Copiii învață din ceea ce văd

Familia este primul loc în care copilul învață ce înseamnă iubirea, respectul, autoritatea și limitele personale. Dacă vede că unul dintre părinți controlează, amenință sau umilește, poate ajunge să creadă că așa arată o relație. Dacă vede că celălalt tace și suportă, poate înțelege că acesta este rolul firesc al persoanei mai vulnerabile.

Ce învață un băiat atunci când aude că bărbatul „are dreptul” să strige, să controleze banii sau să decidă singur? Ce învață o fată atunci când vede că unei femei i se cere să păstreze familia cu orice preț, chiar și atunci când trăiește în frică? Și ce învață amândoi când rudele, vecinii sau alți adulți observă, dar aleg să nu se implice?

Aceasta nu înseamnă că fiecare copil crescut într-un mediu violent va repeta aceleași comportamente. Copiii pot învăța alte modele atunci când întâlnesc adulți care îi ascultă, îi protejează și le arată că apropierea nu înseamnă control, iar conflictul nu justifică umilirea sau forța. Dar pentru aceasta, cineva trebuie să observe și să reacționeze.

Când copilul încearcă să vorbească

Un copil vorbește rareori într-o ordine perfectă. Poate spune numai o propoziție, poate reveni asupra ei după câteva zile sau poate povesti printr-un desen ori printr-un joc. Uneori testează adultul: spune puțin și urmărește dacă este crezut, certat sau ignorat.

În acel moment, reacția adultului contează enorm. Copilul are nevoie să fie ascultat cu calm, fără să fie grăbit și fără ca discuția să devină un interogatoriu. Îi putem spune: „Ai făcut bine că mi-ai spus”, „Nu este vina ta” și „Voi cere ajutor pentru ca tu să fii în siguranță”.

Nu trebuie să-i cerem detalii inutile, să-i sugerăm răspunsurile sau să-l punem să repete povestea în fața mai multor persoane. Nu trebuie să confruntăm presupusul agresor în prezența lui și nici să-i promitem că vom păstra totul secret. Copilul trebuie să știe că informația va fi transmisă numai persoanelor care îl pot proteja.

Rolul educatoarei, profesorului, rudei sau vecinului nu este să cerceteze cazul și să stabilească adevărul juridic. Rolul adultului este să observe, să asculte, să consemneze cât mai exact ceea ce a spus copilul și să comunice situația conform procedurilor de protecție.

Un copil nu trebuie să fie lovit pentru a avea nevoie de ajutor

Violența din familie nu rămâne între cei doi adulți. Ea schimbă atmosfera casei, relațiile și felul în care copilul privește lumea. Îl poate învăța să trăiască atent la fiecare zgomot, să-și ascundă emoțiile și să creadă că siguranța poate dispărea în orice moment.

De aceea, întrebarea nu este doar dacă un copil a fost lovit. Trebuie să ne întrebăm și ce a văzut, ce a auzit, ce a fost obligat să ascundă și cât timp a trăit cu frica următorului conflict.

Un copil care vorbește are nevoie de un adult care nu se sperie de ceea ce aude, nu îl învinovățește și nu îi cere să rezolve singur situația. Uneori, primul adult care ascultă cu adevărat nu poate schimba imediat întreaga viață a copilului. Dar poate opri tăcerea. Iar acesta poate fi primul pas spre protecție.

Cristina Ciobanu

Publicația  este realizată de PP „Glia Drochiană” în cadrul subgrantului „Nu doare doar când lovește”, cu sprijinul financiar al Suediei, în cadrul proiectului „Prevenirea violenței față de femei”, implementat de A.O. „Artemida”